Targuri, Balciuri, Iarmaroace în Moldova

INTRODUCERE

Bâlciul de odinioară, cu toată forfota specifică şi cu nuanţa pronunţată de comerţ împletit armonios cu petreceri autentice s-a pierdut în negura vremurilor, departe de kitsch-ul care s-a instalat vertiginos şi ireversibil. Fie că se numeşte Disneyland sau caruselul din parc, locurile de distracţii nu mai păstrează frumuseţea şi calitatea de altădată.

Botoşănenii mai în vârstă îşi amintesc de parcă a fost ieri cum era să fii copil dus în coşul căruţei de părinţi la bâlciul din sat, organizat în diferite perioade din an. Puzderie de căruţe prăfuite, hodorogind pe drumurile care cu boi care mai de care mai frumoase, ţigani cu inele, peştişori de zahăr ars, căluţi din turtă dulce, decoraţi cu hamuri de un roşu aprins, îngheţată adevărată, vată pe băţ şi nelipsita roată în care copiii se dădeau până le tremurau picioarele. Nimic nu era mai reconfortant ca o halviţă adevărată, din care nu a mai rămas nici praf de istorie. Sau sucul băut pe nerăsuflate, cu gust de bombonele. „Îmi amintesc că tata şi mama ne îmbarcau în căruţa care avea nişte roţi mari, nu ca acum. Eu mă îmbrăcam frumos, cu rochiţă înflorată şi desculţă, că nu erau aşa papuci ca acuma. Aveam vreo zece ani, dar îmi amintesc şi acum hodorogeala până la bâlci şi sfatul alor mei care scoteau la vânzare bulendrele ce le mai aveam pe lângă casă cusute de bunica şi de mama sau lăicerele ţesute pe timp de iarnă cu tot felul de modele. Şi eu făceam un fel de păpuşi din aţă roşie. Stătea să le vând ore în şir, ca să cumpăr şi eu o halviţă. Mă plictiseam şi mergeam să mă dau în roată. Era aşa ceva din lemn învârtit de doi oameni. Nu mă mai dădeam jos, aşa mi-era de dragă”, îşi aminteşte Catinca Butnariuc, de 79 de ani.

Şi nea Costică Mirăuţă a păstrat vie amintirea bâlciului de odinioară, când flăcăii purtau chimir şi două bărdiţe mici aşezate la brâu în semn de superioritate: „Aşa mergeam la bâlci, care era de fapt un târg, că se vindea şi bunica acolo. Ce voiai acolo găseai. Asta până pe la amiază, că după aceea băgam un rachiu şi un vin la botu'calului şi începea distracţia. Purtam bărdiţa la brâu, că aşa era pe atunci, dacă voiai să nu te ia înainte. Când ştiam că e bâlci mă pregăteam cu două săptămâni înainte. Nu era musai să ai bani, ca azi. Oamenii schimbau pe mărfuri. Era mai bine, parcă. Nu se plângea nici unul că-i lipseşte ceva din gospodărie. Şi distracţia era alta. Păi ţin minte că era o boantă în sat, a lui Ghiţă Amariei. Se porneau picioarele singure când băgau băieţii muzică de-a noastră, din Moldova. Erau şi fete, cu cămaşa fără bumbi, săreau de nu mai puteau la o sârbă”. Dincolo de vânzarea mărfurilor de care avea trebuinţă fiecare gospodar în bătătura sa era bucuria socializării, un prilej de a-şi etala o realizare sau alta în faţa neamurilor sau a consătenilor curioşi.

Vechi de sute de ani, iarmaroacele (sau bâlciurile) din Moldova mai sunt încă un prilej de distracţie. Ce-i drept, tradiţiile s-au cam pierdut, au fost înlocuite de modernitate, dar a rămas amintirea bâlciului de peste vară.