Cultura romanescă - portul popular

Cultura românesca

„portul popular”

Adeseori, încercând sa se raspunda la întrebarea ce este cultura?, se prezinta celebrul caz al lui Miguel de Unamuno y Jugo. Adresându-se participantilor la dezbaterea intitulata Viitorul culturii, organizata la Madrid, de catre Liga Natiunilor, Unamuno a declarat ca dupa 40 de ani de profesorat el nu stie ce este cultura. Dincolo de senzationalul cazului, se ascunde însa o chestiune mult mai profunda: cultura este un fenomen social foarte complex, aproape imposibil de prins într-o definitie stricto sensu. Asa se explica faptul ca toate încercarile de a defini cultura dupa schema logica clasica - prin gen proxim si diferenta specifica, preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea, s-au dovedit, daca nu imposibile, cu siguranta unilaterale. Cele 163 de definitii, din aproape 300 înregistrate, trecute într-o analiza întreprinsa de americanii Alfred L. Kroeber si Clyde Kluckhohn, în 1952, vin sa probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice, printr-o însumare de trasaturi congruente, necesare si suficiente, a culturii.

Pusa în evidenta de mai multe secole, astazi, pentru cei mai multi dintre noi constituind o evidenta si certitudine, problema lipsei de omogenitate a culturii necesita macar o zabovire, daca nu un studiu mai larg. Din timpurile antice, oamenii au constatat puternice diferente de manifestare culturala între diverse comunitati etnice, sau în interiorul acestora, fie ca era vorba de limba, de manifestari religioase, morale, tot felul de obiceiuri etc. Acest lucru i-a determinat, cu timpul, pe unii sa se defineasca, sau sa fie numiti eleni, altii romani, altii ''barbari'' etc. Si astazi daca înca mai vorbim despre greci, romani, egipteni, geto-daci etc., cu referire evidenta la antichitate, îi numim asa tocmai datorita manifestarilor lor culturale oarecum specifice. Pentru ca ceea ce individualizeaza un popor fata de altul este în primul rând manifestarea sa culturala. Marea achizitie a vremurilor moderne în explicarea individualitatii manifestarilor culturale este problematica stilului în cultura. Istoria artelor, mai întâi, a culturii în general, etnografia, mai apoi, dar îndeosebi reflectiile dinspre filosofie, au dovedit ca stilul reprezinta o ''implicatie'' în actul cultural. El, stilul, mai degraba cadrul stilistic, ''matricea stilistica'', cum o numeste Blaga, marcheaza existenta si constiinta creatoare a omului. Omul nu se poate manifesta creator decât într-un astfel de cadru stilistic. El ne marcheaza cu puterea unei fatalitati adeseori ascunse. ''Stilul, spune Blaga, e ca un jug suprem, în robia caruia traim, dar pe care nu-l simtim decât arareori ca atare''. Însa, spune Blaga mai departe, ''omului i-a trebuit timp îndelungat pâna sa bage de seama ca traieste necurmat în cadru stilistic''.

În cele mai multe din cazuri, stiintele culturii, sociologia si etnologia excelând, ca si istoria, de altfel, privesc cultura în stransa legatura cu factorul etnic, adica asa cum ea se înfatiseaza, în timp, sau într-un anumit timp, la nivelul unui popor. Adeseori se vorbeste despre ''cultura franceza'', ''cultura germana'', ''cultura româneasca'', ''cultura moderna'' sau ''cultura feudala'', si foarte rar despre ''cultura europeana'', ''cultura islamica'', ''cultura asiatica”, inducându-se astfel în mintea noastra ideea dependentei totale a culturii de o etnie sau alta. Iar ca un derivat al acestui punct de vedere este asa-zisa problema a ''specificului national''.

În acest amurg al mileniului II, când valorile artei traditionale a etniilor Europei s-au retras, treptat, în colectiile muzeale, ori au îmbracat noi forme de expresie în atelierele artizanale, "ambasadorii" unei stravechi civilizatii a batrânului continent - românii - traverseaza Atlanticul. Ei sunt învesmântati în splendidele lor costume populare de sarbatoare, pe care le poarta cu distinctie. Ei se mândresc si sunt pe deplin constienti de contributia, pe care au avut-o stramosii lor, la crearea si îmbogatirea patrimoniului universal al umanitatii.

Caci, România este vatra uneia din cele mai vechi civilizatii ale antichitatii clasice europene, cea traco-dacica, mostenitoare, la rândul ei, a înca sase milenii de civilizatie agrara a neoliticului si a epocii bronzului. Spatiul carpato-danubiano-pontic a pastrat printre cele mai importante vestigii istorice, lingvistice si etnografice ale romanitatii rasaritene.

Arta populara româneasca si numeroasele mestesuguri care conlucreaza la crearea ansamblului vestimentar traditional si-au tras seva din straturile celor 85 de secole de civilizatie taraneasca, fertilizate de-a lungul istoriei de influente benefice venite din arii culturale, decantând, în timp, coordonatele unei estetici proprii.

Extrem de divers, costumul celor 90 de zone etnografice cuprinse în provinciile istorice românesti: Maramures, Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crisana, ce înconjoara, de jur împrejur, inima tarii, Transilvania, se prezinta unitar si inconfundabil cu vesmântul etniilor vecine sau conlocuitoare: secuii, germanii, maghiarii, turco-tatarii, armenii, evreii, sârbii, lipovenii, bulgarii, ucrainenii, tiganii. Reducerea la geometric a imaginii obiectelor din mediul înconjurator a dat nastere unei traditii estetice, unei maniere originale de a percepe natura si a o exprima în tipare plastice inedite. Decorul, discret, este amplasat cu un rafinat simt al masurii, în câmpuri ornamentale bine delimitate, care subliniaza liniile croiului - bazat pe principiul taieturii în foi drepte - dar si pe cele ale corpului omenesc caruia îi confera un aspect sculptural, de mare distinctie.

Pe fondul alb se detaseaza motivele ornamentale dispuse dupa regulile de baza ale ornamenticii populare: repetitia, simetria, alternanta si dinamica miscarii. Stapânind legile contrastului si ale armoniei, vadind un gust al echilibrului clasic, creatoarea populara stie sa asigure unitatea compozitionala a costumului, realizând acorduri cromatice deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.

Asa cum remarca poetul filosof Lucian Blaga, în Trilogia culturii, "în asemanare cu cromatica altor popoare, cea româneasca reprezinta cazul rar al unei arte populare de natura clasica, în sensul ca e masurata discret... Prin functia pozitiva a golului, a câmpului ca factor ritmic prin acest mod degajat, arta populara româneasca reprezinta în rasarit o insula de duh european... duh al masurii." Culorile vii nu sunt niciodata stridente, iar culorile potolite nu sunt niciodata mohorâte.

Urmarind evolutia costumului popular din anumite zone etnografice, ca de exemplu Arges sau Muscel, constatam ca de-a lungul veacurilor el a suferit influenta costumului medieval al vechilor resedinte domnesti de la Curtea de Arges si de la Câmpulung Muscel, aflate în strânsa legatura cu casa imperiala a Bizantului. Firele de aur si argint introduse în tesatura, "altitele" si "râurile" cusute cu matase, paietele aurii si maramele de borangic dau costumelor femeiesti din aceste zone o eleganta si o fastuozitate aparte. Si costumul banatean, din vestul tarii, si-a încarcat decorul sub influenta stilului baroc, îmbogatind fondul original, fara sa-l altereze.