Venezuela - salvată de Saddam

Venezuela: salvată de Saddam

Venezuela era un exemplu clasic de ţară care se ridicase de la sărăcie la bogăţie graţie petrolului. Tot ea mai reprezenta şi un model de instigare la agitaţie a bogaţilor în căutare de petrol, de dezechilibru între bogaţi şi săraci, de ţară exploatată fără ruşine de corporatocraţie. Devenise exemplul tipic al locului în care asasinii economici de modă veche, convieţuiau cu versiunea corporatistă, de stil nou.

Evenimentele despre care se scria în ziua aceea la Ground Zero erau rezultatul direct al alegerilor din 1998, cînd săracii şi defavorizaţii Venezuelei l-au ales preşedinte pe Hugo Chavez, cu o majoritate zdrobitoare. Acesta a instituit imediat măsuri drastice, preluînd controlul asupra curţilor de judecată şi asupra altor instituţii, dizolvînd Congresul venezuelean. El a denunţat Statele Unite pentru „impe¬rialismul neruşinat", a vorbit cu convingere împotriva globalizării şi a introdus o lege a hidrocarburilor, care era, de fapt, o reminiscenţă, chiar şi cu numele, a aceleia pe care o introdusese Jaime Roldos în Ecuador, cu puţin înainte ca elicopterul lui să se prăbuşească. Legea dubla drepturile de exploatare pe care le plăteau companiile petroliere străine. Apoi, Chavez a sfidat independenţa tradiţională a companiei deţinute de stat, Petroleos de Venezuela, înlocuindu-i pe directorii acesteia cu oameni care îi erau loiali.

Petrolul venezuelean este crucial pentru economiile lumii. În 2002 această ţară era cea de-a patra mare exportatoare de petrol şi furnizoarea numărul trei pentru Statele Unite. Petroleos de Venezuela, cu patruzeci de mii de angajaţi şi cu vînzări anuale de 50 miliarde de dolari, reprezintă 80% din venitul din exporturi al ţării. Reprezin¬tă, de departe, cel mai important factor al economiei venezuelene4. Prin preluarea industriei, Chavez s-a impus pe scena mondială ca un jucător deosebit de important.

Mulţi locuitori ai Venezuelei priveau acest lucru ca pe un semn al destinului, o desăvîrşire a unui proces care începuse cu optzeci de ani mai înainte. Pe 14 decembrie 1922, o uriaşă explozie de petrol a ţîşnit din pămînt lîngă Maracaibo. O sută de barili de materie brută s-au răspîndit în aer timp de trei zile la rînd, acest unic eve¬niment geologic schimbînd Venezuela pentru totdeauna. Pînă în 1930, Venezuela era cel mai mare exportator de petrol. Venezuelenii considerau petrolul soluţia la toate problemele lor.

În timpul embargoului impus de OPEC în 1973, preţul petrolului a sărit în aer, iar bugetul naţional al Venezuelei a crescut de patru ori. Asasinii economici s-au pus pe treabă. Băncile internaţionale au invadat ţara cu împrumuturi care aveau să fie folosite pentru vaste proiecte de infrastructură şi dezvoltare industrială, precum şi pentru cei mai înalţi zgîrie-nori de pe continent. Apoi, în anii 1980, au sosit asasinii economici de tip corporatist. Pentru aceştia era ocazia ideală de a tăia răul de la rădăcină. Clasa de mijloc din Venezuela căpătase consistenţă şi reprezenta o piaţă bogată pentru o largă va¬rietate de produse şi totuşi încă mai exista un sector de săraci foarte numeros, care era disponibil pentru munca în ateliere şi fabrici.

Apoi, preţul petrolului s-a prăbuşit, iar Venezuela nu şi-a mai putut plăti datoriile. În 1989, FMI a impus măsuri dure de austeritate şi a făcut presiuni asupra Caracasului de a sprijini corporatocraţia în di¬verse alte feluri. Venezuelenii au reacţionat violent; revoltele au ucis peste două sute de oameni. Iluzia că petrolul era o sursă inepuizabilă de sprijin a fost spulberată. Între 1978 şi 2003, venitul pe cap de locuitor din Venezuela a scăzut cu peste 40%.

Noua situaţie demografică a pregătit scena pentru Chavez, dar şi pentru conflictul cu Washingtonul. Îndată ce a preluat puterea, noul preşedinte a întreprins acţiuni care nu au făcut decît să provoace administraţia Bush. Chiar înainte de atacurile din 11 septembrie, Washingtonul îşi revizuia opţiunile. Preşedintele Bush şi consilierii săi s-au concentrat asupra mobilizării comunităţii interna¬ţionale de a sprijini activităţile SUA din Afganistan şi invazia din Irak. Pe deasupra, economia SUA se afla în mijlocul unei recesiuni. Vene¬zuela a retrogradat pe locul al doilea. În orice caz, era evident că, la un anumit punct, Bush şi Chavez aveau să se răzgîndească. Cu Irakul şi alţi furnizori de petrol din Orientul Mijlociu în primejdie, Washin¬gtonul nu-şi putea permite să ignore Venezuela pentru mult timp.

Văzând toate acestea autorul s-a gândit să se apuce de scris, dar povestea trebuia îmbunătăţită şi astfel era necesară o călătorie în Afganistan, în Irak şi Venezuela şi pentru a scrie comentarii contemporane despre cele trei ţări. Ele păreau să întruchipeze o ironie la adresa afacerilor lumii noastre: fiecare trecea printr-un tumult politic traumatizant şi se pricopsise cu lideri care lăsau foarte mult de dorit (un taliban crud şi despotic, un Saddam psihopat şi un Chavez inept din punct de vedere economic), în nici un caz însă corporatocraţia nu răspundea încercînd să rezolve pro¬blemele mult mai profunde ale ţărilor respective. Dimpotrivă, reac¬ţia era de a submina liderii care stăteau în calea politicii noastre pri¬vind petrolul. Sub multe aspecte, Venezuela era cazul care intriga cel mai mult deoarece, în timp ce în Afganistan avusese deja loc inter¬venţia militară, care părea inevitabilă şi în Irak, reacţia administraţiei americane faţă de Chavez rămînea un mister. În ceea ce mă privea, chestiunea nu era dacă Chavez era sau nu un bun conducător, ci era legată de reacţia Washingtonului faţă de un lider care stătuse în calea marşului corporatocraţiei către imperiul global.

Pînă în decembrie 2002, atît situaţia din Venezuela, cît şi cea din Irak au atins apogeul crizei. Cele două ţări evoluau în direcţii perfect opuse una faţă de cealaltă. În Irak, toate eforturile subtile – atît din partea asasinilor economici, cît şi a şacalilor - eşuaseră în încercarea de a-i forţa pe Saddam să cedeze, iar acum ne pregăteam pentru soluţia ultimă - invazia. În Venezuela, administraţia Bush punea în practică modelul iranian al lui Kermit Roosevelt. Aşa cum se scria şi în New York Times:

Sute de mii de venezueleni au umplut străzile astăzi, pentru a-şi afirma devotamentul faţă de greva naţională, acum în cea de-a 28-a zi, pentru a forţa înlăturarea preşedintelui Hugo Chavez. Greva, la care s-a adăugat un număr de aproximativ 30000 de munci¬tori petrolieri, ameninţă să facă, în lunile care vor veni, ravagii în sînul acestei naţiuni, al cincilea producător de petrol din lume...