Cartea Albă pentru Integrare în Piața Internă Unică

1.INTEGRAREA ECONOMICĂ : CONCEPTE DE BAZĂ ŞI STADII

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române

• verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;

• substantivul integrare = “acţiunea de a (se) integra şi rezultatul ei”.

Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a întregi, a completa, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau pentru constituirea unui întreg, a restabili.

Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea unei strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, ale unei uniuni formate din multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.

Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională, integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii).

1.1 CONCEPTE DE BAZĂ ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

In ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economică internaţională.

In Dicţionarul Enciclopedic “integrarea economică internaţională este o trăsătură esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii internaţionale cu caracter integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat)”; ea reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ţări.

Dicţionarul de economie (coord. Niţă Dobrotă) conferă noţiunii de integrare economică internaţională numeroase sensuri: trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea unor ansambluri economice tot mai vaste; absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre state.

1.2.STADII ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

Zonă de liber schimb, sau zonă de comerţ liber. Este cea mai puţin restrictivă formă de integrare economică între ţări. Se caracterizează prin eliminarea obstacolelor de natură tarifară şi netarifară dintre ţările membre, motiv pentru care bunurile şi serviciile sunt liber comercializate între statele membre în acelaşi fel în care ele se mişcă liber în interiorul teritoriului naţional. Uneori o zonă de comerţ liber este formată doar pentru anumite grupe de bunuri şi servicii. O zonă de comerţ liber în agricultură, de exemplu, implică absenţa restricţiilor doar pentru comerţul cu produse agricole.

O altă caracteristică, a acestei forme de integrare, o reprezintă lipsa unei politici comerciale externe comune a ţărilor membre în relaţia cu o altă ţară din afara zonei. Lipsa unei politici comerciale externe comune necesită măsuri de prevenire a importurilor din afara zonei, importuri care pot fi canalizate spre ţara cu cele mai reduse măsuri restrictive la import, pentru că această situaţie ar submina politica comercială a unei ţări din zonă cu un regim mai puţin liberal. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de „devierea comerţului” şi poate fi prevenit prin solicitarea certificatelor de origine, documente ce indică ţara de origine a produselor ce trec graniţele vamale.

Uniunea Vamală Este cu un pas în faţă, în cadrul spectrului de integrare economică. Ca şi membrii zonei de comerţ liber, membrii uniunii vamale au eliminat barierele în comerţul cu bunuri şi servicii dintre ei. În plus însă, uniunea vamală implică o politică comercială externă comună faţă de nemembrii. Această măsură îşi găseşte reflectarea într-un tarif vamal comun în cazul importurilor din ţările membre.

Piaţa comună Reprezintă, la fel, un pas înainte în procesul de integrare economică. Preluând elementele caracteristice uniunii vamale adaugă unele măsuri comune semnificative: mişcarea liberă a factorilor de producţie, muncă, capital, tehnologie. Când factorii de producţie se pot mişca liber atunci ei pot fi folosiţi în cele mai productive activităţii din orice ţară a zonei.

Piaţa unică sau Piaţa internă. Deşi o piaţă comună, în principiu, permite mişcarea liberă a bunurilor şi serviciilor, precum şi a factorilor de producţie, în practică aceasta nu înseamnă că tranzacţiile economice dintre ţările membre se pot desfăşura fără nici un fel de restricţii. Astfel, există încă între ţările participante la acest proces, diferenţe importante în politicile naţionale ca de exemplu: standardele calitative ale produselor sau modul de fixare a impozitelor în fiecare ţară, cu implicaţii directe asupra libertăţii totale de mişcare.

Schimburile economice dintre state sunt influenţate nu numai de măsurile explicite îndreptate spre comerţ, dar în aceiaşi măsură şi de altele care pot influenţa, în mod indirect, prin efectele secundare pe care le pot produce, relaţiile comerciale sau de cooperare. O piaţă integrată are în vedere şi eliminarea acestor obstacole. Cele mai semnificative preocupări şi rezultate în legătură cu crearea unei Pieţe Interne o constatăm în procesul de integrare din cadrul Uniunii Europene.

Uniunea economică Această formă de integrare reprezintă o extindere a Pieţii integrate, iar conceptul este folosit deseori în combinaţie cu Uniunea Monetară în termenul Uniunii Economică şi Monetară (UEM). Uniunea Economică care este parte componentă a UEM în sfera reală, se identifică în multe privinţe cu Piaţa integrată. Faţă de aceasta din urmă trăsătură suplimentară a Uniunii Economice este aceea că politica economică, incluzând şi politica fiscală este suficient de coordonată pentru a permite trecerea la Uniunea Monetară.

Uniunea Economică şi Monetară. Această formă de integrare depăşeşte Uniunea Economică. Constituirea unei asemenea forme de integrare constituie obiect de preocupare pentru spaţiul vest-european prin realizarea unei monede unice şi a unei rate de schimb fixe.