Securitatea transporturilor navale

Având în vedere sinistrele navale precum si pericolele la care sunt expusi navigatorii, ambele cu aparitie imprevizibilă, fie că sunt datorate erorilor factorului uman fie disfunctionalitătilor majore apărute la bordul navei, întreg personalul aflat la bord trebuie să posede cel putin un volum de cunostinte minimale privind supravietuirea si salvarea pe mare.

În vederea dobândirii acestora si familiarizăriii cu actiunile ce trebuiesc întreprinse, navigatorii execută la bordul navei instructaje si antrenamente periodice pentru a fi pregătiti să facă fată cu succes oricărei situatii de urgentă, astfel încât să cunoască în momentul aparitiei acesteia, actinunile ce trebuiesc întreprinse, fie că se află la bord si s-a ordonat adunarea la puntea bărcilor sau abandonul navei, fie că se află in apa sau la bordul ambarcatiunilor de salvare.

În oricare din aceste situatii, chiar si pentru cel mai favorabil caz din cele enumerate, nu trebuiesc neglijate pericolele la care încă este expus supravietuitorul unui sinistru.

Activitățile de transport naval sunt însoțite de un important factor de risc și cu toate măsurile tehnico-organizatorice și manageriale luate de companiile de navigație și de autorități, accidentele navale se produc cu consecințe însemnate, dintre care cele mai importante sunt pierderile de vieți omenești, pierderile materiale sau afectarea mediului marin prin poluare.

Evenimentele care se produc impun necesitatea unor intervenții rapide și de amploare care să conducă la reducerea la minimum a pierderilor materiale și la salvarea vieților omenești aflate în pericol.

Organizația Maritimă Internațională (IMO) ca organizație interguvernamentală a Organizației Națiunilor Unite, înființată în 1948, a adoptat o serie de instrumente internaționale care au creat cadrul juridic corespunzător organizării și funcționării activităților de intervenție pentru salvare sau în caz de poluare. Locul central al preocupărilor acestui organism internațional îl ocupă ocrotirea vieții omenești pe mare și prevenirea poluării marine.

România a devenit membru al acestei Organizații prin Decretul Consiliului de Stat nr.114/1965 cu privire la aderarea Republicii Populare România la Convenția privind crearea Organizației Maritime Consultative Interguvernamentale încheiată la Geneva, la 6 martie 1948.

Principala Convenție adoptată de Organizația Maritimă Internațională este Convenția internațională din 1974 pentru ocrotirea vieții omenești pe mare, încheiată la Londra la 1 noiembrie 1974 care, printre altele, prevede: „Fiecare guvern contractant se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a asigura supravegherea coastelor și salvarea navelor aflate în pericol aproape de coastă. Aceste măsuri trebuie să includă instalarea, utilizarea și întreținerea unor echipamente de siguranța maritimă considerate necesare și realizabile, ținând cont și de intensitatea traficului maritim și de pericole de navigație și trebuie să furnizeze, pe cât posibil, mijloace adecvate pentru reperarea și salvarea persoanelor aflate în pericol”.

1. Preocupări ale organismelor internaționale referitoare la salvarea pe mare

Salvarea pe mare a stat în atenția armatorilor de nave încă de la începutul transportului maritim, care, inițial, a fost reglementat prin uzuri păstrate prin tradiție și, mai târziu, prin norme de drept maritim. Având în vedere valorile mari implicate într-un transport maritim, precum și riscurile la care sunt supuse aceste valori pe durata transportului, armatorii, navlositorii și toți ceilalți interesați în expediția maritimă s-au preocupat și se preocupă în continuare pentru găsirea de soluții care să reducă, cât mai mult posibil, punerea în pericol a vieții umane, a navei, a mărfurilor transportate și a mediului înconjurător. Aceste preocupări sunt materializate într-o serie de convenții internaționale. Dintre toate bunurile transportate pe mare cel mai de preț este viața umană, motiv pentru care organismele internaționale care se ocupă de activitățile desfășurate pe mare s-au preocupat în primul rând de stabilirea unor reguli obligatorii care să ocrotească viața pe mare. Astfel, în 1914, a fost convocată la Londra o conferință internațională care, luând în discuție pierderile de vieți omenești suferite în diferite naufragii, au adoptat prima convenție pentru ocrotirea vieții umane pe mare. Datorită izbucnirii primului razboi mondial convenția nu a intrat în vigoare.

După război s-a constatat că, datorită progreselor tehnice, această convenție nu mai corespundea, motiv pentru care în anul 1929 s-a convocat o noua conferință internațională finalizată cu semnarea unei noi convenții care cerea statelor participante să adopte noi reguli uniforme cu privire la construcția și dotările tehnice ale navelor.

Nici prevederile acestei convenții nu au satisfăcut o perioadă prea mare de timp astfel că după cel de-al doilea război mondial, în 1948, s-a convocat o nouă conferință care a adoptat Convenția Internațională de Ocrotire a Vieții Umane pe Mare (C.I.O.V.U.M. 1948). Tot cu acest prilej a fost creată și Organizatia Interguvernamentală pentru Consultare Maritimă (I.M.C.O.), care mai târziu a devenit Organizația Maritimă Internațională (I.M.O.). De asemeni, în cadrul acestei organizații s-a înfiintat un Comitet al Securitatii Maritime.În anul 1960 se adoptă o nouă convenție, C.I.O.V.U.M. 1960 a carei structură s-a menținut până astăzi.

În anul 1974 Conferința Internațională a analizat conținutul convenției din 1960 și amendamentele ulterioare, și a adoptat C.I.O.V.U.M. 1974, cunoscută sub denumirea de S.O.L.A.S. 1974. Această convenție a fost îmbunătățită pe baza protocolului din 1978 și a amendamentelor ulterioare.