Funcția de transport și organizarea spațiului geografic

Geografia transporturilor s a individualizat relativ recent ca ramura specifica a geografiei. Pana la sfarsitul anilor ’50 aceasta a fost dezvoltata in cadrul geografiei economice, in care, de altfel se integreaza firesc. Evolutia mijloacelor de transport ca urmare a cresterii schimburilor economice in perioada postbelica, aparitia unor probleme privind circulatia in mediul urban si constituirea noilor retele de transport au facut necesara specializarea mai profunda a geografiei transporturilor.

Preocuparile din sfera circulatiei sunt insa mult mai vechi si dateaza cel putin de la inceputul secolului al XIX-lea, o serie de cercetari de fundamentare teoretica si de modelare fiind realizate de personalitati apartinand in primul rand domeniului economic: J.H. von Thunen, A. Weber, ceea ce subliniaza importanta sistemului de transport in dinamica economica, sociala si spatiala.

Desi imprumuta o serie de concepte de la diferite domenii ale cercetarii stiintifice ( economie, sociologie, fizica ), geografia transporturilor si-a definit treptat un obiect propriu de studiu. Acesta este sistemul de transport. Maurice Wolkowitsch defineste aceasta disciplina prin obiectul sau si prin scopul acesteia, descrierea sistemului de transport. Definitia respectiva are inconvenientul ca neglijeaza practic rolul transporturilor in structurarea si administrarea teritoriului. Dupa I .Letea , geografia transporturilor studiaza “sistemele de cai de comunicatie, curentii de transport care se desfasoara in lungul acestora, nodurile de transport—diferitele tipuri de transport la nivel mondial si regional”. S. Truti considera, ca geografia transportului studiaza factorii dezvoltarii diferitelor tipuri ale cailor de comunicatii, repartitia lor teritoriala, intensitatea fluxurilor de marfuri si calatori. In aceste cazuri accentul cade pe latura descriptiva a domeniului economic analizat, la care se adauga preocuparea pentru stabilirea unor tipologii si ierarhizari. R.H. Smith ( 1964 ), adauga la obiectul clasic al geografiei transporturilor o anumita preocupare pentru “ explicarea cauzalitatii faptelor umane si localizarii lor in spatiu “ iar J. Ritter ( 1971 ) insista asupra rolului transporturilor in ierarhizarea urbana si regionala.

Dincolo de varietatea obiectivelor si abordarilor intalnite la diversi autori, se poate admite ca geografia transporturilor analizeaza posibilitatile de miscare in spatiu a bunurilor si persoanelor. Obiectul sau de studiu il constituie sistemul de transport si interrelatiile acestuia cu mediile fizic, economic si social in care se incadreaza.

Circulatia, fenomen eminamente geografic, se afla in dependenta stransa atat cu conditiile naturale, care faciliteaza sau impiedica realizarea anumitor trasee, cat si cu cele social—economice. Constituirea retelelor de transport se realizeaza tinand cont de cadrul natural, relieful fiind componenta naturala cu cea mai mare influenta. Liniile directoare ale unei retele de transport folosesc preponderent spatiile plane, cu pragurile si vaile care se inscriu pe traseul lor, facand sa apara o mare diversitate in legaturile de dependenta dintre retea si relief. Climatul , factor decisiv pentru regimurile fluviale, conditioneaza , alaturi de celelalte caracteristici ale hidrografiei, utilizarea cailor navigabile. In afara de aceasta, rolul sau este redus, daca exceptam conditiile grele de executie si de exploatare a cailor de comunicatie supuse rigorilor unor climate severe ( regiuni polare, munti inalti ).

O importanta mai mare o au insa factorii social—economici si politici. Indeosebi evolutia conditiilor tehnologice—de constructie a cailor de transport, cu inventarea unor noi tipuri de vehicule—se rasfrange asupra fenomenelor din sfera circulatiei si asupra faptelor umane. Iau nastere astfel retele de linii de forta care dreneaza mobilitatea umana si schimburile de bunuri intre componentele unui intreg sistem de noduri ierarhizate. Se formeaza aglomeratii legate de fenomenul transporturilor, apar de asemenea profesii specifice, prin care este deservita circulatia.

Revolutia transporturilor a permis o circulatie mai rapida, mai regulata, mai economica si realizata in masa. Ca si in cazul revolutiei industriale, cea din domeniul transporturilor a avut un caracter evolutiv, fiind compusa dintr-o serie de revolutii succesive. Dupa ameliorarea circulatiei rutiere in secolul al XVII-lea, utilizarea masini cu abur in navigatie, apoi punerea la punct a sistemului feroviar au jalonat aceasta revolutie in secolul al XIX-lea. Inventarea automobilului , in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a avionului la inceputul secolului XX, au revolutionat, la randul lor conditiile de transport. Tehnica transmiterii energiei electrice prin linii de inalta tensiune , care a facut mari progrese dupa ultimul razboi mondial, apoi tehnicile de telecomunicatii s-au inscris, de asemenea pe acelasi fir evolutiv.

Se desprinde astfel concluzia ca analiza spatiului ocupat de om nu poate fi inteleasa in afara timpului. Dinamica spatiala si sociala, cu ritmicitatea sa ( cotidiana, sezoniera ori de lunga durata ) se reflecta fidel in dimensiunea transporturilor. Durata caracterizeaza transporturile mai mult decat orice alta activitate economica din doua motive de baza. In primul rand, costul ridicat al investitiilor presupune un ragaz suficient pentru maturizarea proiectelor, un proces complex de luare a deciziilor , mai multi ani pentru realizarea proiectului, apoi utilizarea infrastructurii timp de generatii, uneori de secole. In al doilea rand, natura acestor infrastructuri, rolul pe care il joaca traseele si nodurile lor influenteaza localizarea celorlalte activitati umane, si modifica peisajul structurandu-l pentru mult timp , uneori chiar si dupa abandonarea infrastructurilor.

Evolutia istorica a condus astfel la constituirea unor sisteme de circulatie complexe, clasificabile dupa numeroase criterii.

Cele mai interesante criterii pentru geografia clasica sunt criteriile tipologice. In functie de mediul utilizat se individualizeaza : transporturile maritime ( caracterizate prin viteza redusa si cost limitat ), destinate in principal transporturilor de marfuri grele pe distante mari; transporturile aeriene ( viteza foarte mare, cost ridicat ) rezervate mai ales transportului de persoane pe distante mari si medii; transporturile fluviale ( lente, dar economice ), folosite pentru deplasarea marfurilor grele pe distante medii in general; transporturile pe uscat, constituind sistemele cele mai importante, variate din punct de vedere al tehnicilor adoptate si al caracteristicilor acestora. La tipurile amintite se adauga transporturile speciale si telecomunicatiile.