Metodologia Cercetărilor socio-umane Empirice

1. Precizări terminologice

Înainte de a prezenta conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor socio-umane empirice se impun câteva precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”, „procedeu” şi „instrument de investigare”?

Prin „metodă” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca şi în celelalte ştiinţe şi în filosofie, se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Metoda reprezintă – aşa cum se precizează în Dicţionar de filozofie (1978, 457) – „aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea metodică

asigură adequatio intellectus ad intellecti (coerenţa logică internă) şi adequatio intellectus ad rei (concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă).

În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se utilizează în accepţiuni foarte variate, asociindu-ise când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeşte astfel de metoda statistică, istoricocomparativă, dialectică, experimentală, dar şi de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici pătrate etc.

Nu este de mirare faptul că specialiştii au remarcat faptul că în ştiinţele sociale şi comportamentale noţiunea de „metodă” este ambiguă (Grawitz, 1972, 18). Se utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor). Din raţiuni didactice vom utiliza în continuare termenul la plural, înţelegând că metodele din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după multiple criterii. După criteriul temporal, facem distincţie între metodele transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice etc.), şi metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.).

Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observaţie, în care ideal ar fi ca cercetătorul să nu producă nici o modificare a comportamentelor sau situaţiilor studiate. După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode

experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).

Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentale mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu. Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice), şi metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.). şi termenul de „tehnică” (gr. tekne, procedeu, vicleşug), desemnând „ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)” – a se vedea Dicţionar de filozofie (1978, 692) –, utilizat în ştiinţele sociale şi comportamentale, este ambiguu, nefăcându-se totdeauna distincţiile cuvenite între metode şi tehnici sau între tehnici şi procedee. Unele lucrări apar sub titlul Metode şi tehnici încercându-se astfel depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor şi, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolind discuţiile oţioase, vom spune că tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu.