Etica în practica individuală

Etica este o disciplină filosofică ce are ca obiect acţiunea umană, dar şi valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează sau ar trebui să se conformeze. Termenul etică provine din grecescul éthos, care semnifică obicei sau obisnuinţă si este considerat, adesea, echivalentul cuvântului moral. Spre deosebire de înţelepciune şi de prudenţă, care constituie apicarea regulilor universale în împrejurările particulare ale acţiunii omenesti, etica reprezintă o teorie, o cercetare a principiilor acţiunii umane deliberate.

Etica aplicată este un studiu al aspectelor etice ale politicilor şsi practicilor colective sau ale liniilor de conduită individuală. Acest tip de etică a cunoscut o mare expansiune în lumea anglo-saxonă, începând cu anii’70 si poate fi considerată, în mod legitim, o renastere a tradiţiei cazuistice a Evului Mediu si a începutului epocii moderne. Afirmarea acestui domeniu de studiu a fost şi o urmare a fenomenului care a început în SUA şi care constă în transformarea filosofului moral în consilier al instituţiilor publice şi într-un profesionist care practică sedinţe individuale de consiliere. În cadrul „eticii sociale“, adică studiul judecăţii morale, în domenii legate de drepturile civile, de caracterul licit al războiului, de responsabilităţile colective asupra indivizilor etc. Se poate aprecia etica din mass-media ca o formă de etică aplicată.

Unul din scopurile eticii în comunicare este de a stabili, menţine şi de a proteja credibilitatea comunicatorului. O dată cu transmiterea mesajelor persuasive, el trebuie să îşi menţină respectabilitatea.

Categorii de analiză ale credibilităţii:

Credibilitatea subiectului. Multe subiecte sunt uşor de comunicat, deoarece

conţinutul lor nu este surprinzător pentru audienţă. Câtă vreme nu sunt contrazise cunostinţele sau convingerile anterioare ale audienţei, credibilitatea nu este pusă în discuţie. Din păcate, comunicatorul nu poate să folosească, întotdeauna, subiecte atât de usor de acceptat de către audienţă.

Credibilitatea sursei creditate. Atât comunicatorii, cât si audienţa sunt dependenţi de credibilitatea surselor ştirilor. Jurnalistul trebuie să fie atent să citeze sursa cea mai potrivită.

Comunicatorul este mai persuasiv dacă citează surse credibile.

Credibilitatea generală în mass-media. O bună parte a deciziilor cotidiene ale cetăţenilor se bazează pe informaţiile din mass-media.

Credibilitatea canalului de comunicare. Unele instituţii sunt grijulii cu reputaţia lor; altele, în goana după senzaţional, sunt mai puţin preocupate de acest aspect. Unele canale de informare sunt mai credibile decât altele. În funcţie de acest criteriu, publicul realizează selecţia.

Credibilitatea personală a comunicatorului. Fiecare specialist din domeniul comunicării poate să muncească în sensul cresterii credibilităţii sale, care, până la urmă, nu reprezintă o responsabilitate colectivă, ci una individuală.

Jurnalistii trebuie să manifeste onestitate, corectitudine si curaj în adunarea informaŢiilor, în relatarea si în interpretarea lor.

Ei trebuie:

- Să verifice acurateţea informaţiilor venite de la toate sursele şi să fie atenţi pentru evitarea erorilor de genul inadvertenţelor.

- Să caute cu sârguinţă subiecţii articolelor de presă, pentru a le da posibilitatea de a răspunde la acuzaţii.

- Să identifice sursele de câte ori se poate. Publicul are dreptul la orice informŢie posibilă despre credibilitatea surselor.

- Să întrebe întotdeauna sursele despre motivele pe care le au, înainte să le promită anonimatul. Să clarifice condiţiile legate de fiecare promisiune făcută în schimbul informaţiilor. Să-si ţină promisiunile.