Drogurile

Atitudinea societatilor noastre fata de toxicomanie arunca o alta lumina aspra ambigutiatii epocii post-datoriei. Pe de o parte sistemele de reinsertie sociala, politica de pevenire, scoaterea de sub incidenta penala, in unele state, a folosirii drogurilor, programele de distribuire de metadona sunt tot atatea exemple ale unei abordari pe fata a problemei drogurilor, nazuind mai repede sa-i inteleaga si sa-i integreze pe toxicomani, decat sa-i excluda. In timp ce razboiul impotriva drogului apare ca o lupta manehista a Binelui impotriva raului, tezele liberarizarii sunt puse la zidul infamiei ca reprezentand pozitii imorale ce transforma statul in dealer si distribuitor de moarte. In era toxicomaniei de masa, o buna parte a opiniei publice vede in consumul de droguri un semn de depravare, un rau absolut care distruge orice respect de sine. Desigur, condamnarea sociala se refera in primul rand la negutatorii de moarte, dar chiar consumul privat este considerat mai peste tot un delict pasibil de urmarire juridica; societatile noastre nu reinvie discursul datoriilor morale fata de sine, ci stigmatizeaza persoanele care prin acele practici isi prejudiciaza integritatea corporala; nu mai avem in mod evident obligatii morale individuale, avem interdictii individuale, avem interdictii legale si sanctiuni penale; nu mai elogiem normele ideale ale datoriilor individuale, avem etica minimala a apararii celuilalt si a societatii, reflexele de supravietuire si de urgenta, panica pura si repersiunea.

Este adevarat ca in acelasi timp economistii si juristii sustin tezele in favoarea scoaterii partiale sau totale de sub incidenta penala a drogurilor si au intentia de a propune scenarii de legalizare atat datorita esecului politicii actuale, cat si efectelor prohibitiei. Inrt-o parte se reclama scoaterea de sub jurisdictia criminala a utitlizarii tuturor drogurilor, iar in alta parte se sustine necesitatea legalizarii stupefiantelor, principiul distribuirii controlate, „comertul pasiv”, subliniindu-se fiascoul masurilor represive, costurile morale si financiare pe care ele le presupun. Aceasta noua abordare a problemei drogurilor nu este nici amorala, nici imorala – scopul este de a anihila narcocratia, de a reduce coruptia si criminalitatea, de a garanta „calitatea vietii intoxicatilor” prin produse netraficate: ea este postmoralista. In locul prohibitiei sunt privilegiate la modul pragmatic securitatea colectiva, drepturile subiective, asistenta pentru toxicomani. Unele tari, putine la numar, au adoptat cu mai mult sau mai putin succes legislatii tolerante (Olanda, Spania), referitoare la toxicomanie, se fac experiente care merg impotriva tabuurilor in materie de droguri: Consiliul federal elvetian a aprobat recent distribuirea medicala a heroinei unor toxicomani, inainte de a le propune sa urmeze o cura de dezintoxicare; la Hamburg, ca si la Amstredam au fost initiate programe de distribuire gratuita a metadonei, substitut medical al heroinei. Acetea sunt tot atatea experimentri liberale care ilustreaza una din caile – fie ea ultraminoritara – atitudinii fata de toxicomanie in societatile contemporare care renunta la religia datoriei, dar nu si la credinta in represiune.

Intr-adevar, toti stiu ca aceste experiente raman foarte izolate. In timp ce presiunile si criticile comunitatii internationale determina modificarea politicii liberale, opinia pblica este cu precadere ostila abordarii tolerante a problemei drogului, calificata drept criminala. Mai peste tot se da prioritate prohibitiei si represiunii. Chiar daca in Statele Unite ale Americii asistam la o crestere a interesului pentru programele de prevenire, 75 % din cele patru miliarde de dolari alocate in 1998 luptei antidrog au fost afectate represiunii. Intre 1981 si 1988, partea din bugetul total alocat drogurilor, reprezentata de cheltuielile pentru tratamentul social al problemei a scazut de la 19 % la 14 %. Teama de a parea prea indulgent in ochii opiniei publice, teama de efectele scoaterii de sub incidenta penala, caracterul mediatic al cspturilor de droguri contrastand cu aspectul mai putin spectaculos al actiunilor de prevenire, totul contribuie la justificarea represiunii, al discreditarea tezelor privitoare la liberalizare, la impingerea pe un plan secundar a luptei impotriva cererii. Evident cultura neoindividualista nu e sinonma cu permisiviatea: „dragostea foarte dezvoltata pentru ordine, de care vorbea Tocqueville e mai actuala ca oricand, panica sociala insoteste epoca eliberata de retoricile virtuoase. Individualismul contemporan nu se mai recunoaste in prescriptiile severe ale moralei individuale, ci cheama la interzicerea globala a drogului; el este tolerant in materie de religie sau e politica, dar nu in ceea ce priveste toxicomania, considerata ca o amenintare absoluta pentru viata si libertatea omului. Nazuind sa apere persoana, sveritatea fata de drog exprima atat obsesia individualista a ordinii publice, cat si grija de a proteja copilaria si adolescenta. Epoca neoindividualista are doua aspecta: unul liberal-experimental-pragmatic, celalalt prohibitionist si ultareceptiv. Momentul actual s-a angajat in mod evident pe aceasta ultima cale, etica „pe masura” a postdatoriei e inca eparet de a fi cuprins toate sferele. Dar sfidarea drogurilor nu se afla decat la inceputurile ei, costul bugetar al luptei antidrog creste continuu, cererea si oferta cresc, crimele si delictele legate de droguri umplu mai mult de o treime din inchisorile de pe tot globul, totalitatea capturilor nu afecteaza decat 5 pana la 10 % din trafic. Nimic nu ne impiedica sa credem ca in viitor vor aparea alternative la calea represiva si prohibitionista care vor favoriza lupta impotriva cererii, vor schimba clasificarea traditionala a drogurilor, vor legaliza vanzarea de cannabis deja consumata de paturi largi ale populatiei, vor crea sisteme de regulamente mai diverse, mai personalizate, mai inderaznete. Umanismul si realismul postmoralist au inca un drum lung de parcurs.