Diplomație și Motivație în Discursul Politic

Introducere

Comunicarea şi politica sunt consubstanţiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma şi conţinutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituţiile politice şi de agenţii angajaţi în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict. Discursul politic permite găsirea acordului dar, acelaşi tip de discurs promovează conflictul şi dominarea.

Fie că se doreşte persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic reprezintă o alternativă la violenţa fizică. Spaţiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul. Diferenţele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere îşi reglează discursul.

Ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit.

În societate orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice.

Activitatea politică are în atenţie emergenţa problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie ca este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.

Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o problema de comunicare, de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“ .

Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locuitorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

Elemente ale discursului politic – expresivitate şi strategii

Teatralitatea argumentării, adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuală, „punerea în scenă“, întâlneşte teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a şansei şi creaţiei.

Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decât geometrie sau construcţie riguroasă. Acesta trece printr-o întreagă combinaţie retorică de prezentare a dinamicii structurilor societăţii, determinând formarea anumitor reprezentări asupra realităţii în vederea obţinerii unui statut legitim al guvernanţilor, dar şi a celor care aspiră la putere.

Dramaturgia politică îşi poate asuma o multitudine de forţe expresive ale unor domenii consacrate în conştiinţa colectivă ca valori majore:

- asumarea forţei expresiei religioase, care poate să transforme scena puterii într-o viziune a lumii divine. Ierarhia este sacră, iar suveranul revendică ordinea divină drept sursă a mandatului sau. Cancelarul Bismark rostea într-un discurs pronunţat în Reichstag, la 6 februarie 1888: „Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar de nimeni altcineva“.

- trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri şi moduri de acţiune. Iuliu Maniu argumenta în acest sens la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia: „Daca neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-şi înfăptui unitatea naţională, s-ar arăta nevrednic de timpurile care le trăim şi de însuşirile nobile şi fără pereche cu care este înzestrat; prin aceasta s-ar expune dispreţului întregi lumi civilizate“ . Însă, istoria poate fi construită şi reconstruită, pentru ca puterea să-şi asigure privilegiile prin punerea în scenă a trecutului sub forma moştenirii: „Nu sunt urmaşul lui Ludovic al XVI-lea, ci al lui Carol cel Mare“, avea să rostească Napoleon în faţa papei, în chiar dimineaţa încoronării sale ca împărat la 2 decembrie 1804.

- mitul eroului, care are încă un impact important în lumea modernă, accentuează dimensiunea teatralităţii politicului. Eroul apare, acţionează, provoacă adeziune, se încarcă cu putere, el este Salvatorul. Surpriză, acţiunea şi succesul devin cele trei aspecte ale dramei care îi conferă existenţă. Eroul controlează şi supune forţele istorice reuşind să le determine să aibă efecte pozitive; „daca aş guverna un popor de evrei, aş reînălţa templul lui Solomon“, afirma Napoleon Bonaparte în anul 1801.

- arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină cultivarea capacităţii de a produce efecte „ce favorizează identificarea reprezentanţilor cu reprezentaţii“. Propaganda, media, sondajele politice sunt tehnici noi ce furnizează dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace. Ele stimulează producerea de aparenţe, asociază destinul oamenilor puterii cu calitatea imaginii lor publice.