Uniunea europeană - extindere și aprofundare

Misiunea UE este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.Uniunea Europeană a fost creată în scopul de a garanta o pace şi o stabilitate durabilă.

1. Evoluţia procesului de integrare Europeană

1.1 Obiectivele UE.

- Afirmarea identităţii UE pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în soluţionarea crizelor internaţionale şi poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- Instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci o completează prin adăugarea unor drepturi civile şi politice de nivel european);

- Dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

- Sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare).

1.2 Repere istorice.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state.

Înainte de a aborda evoluţia, elementele de fond şi paradigmele acestei dezbateri este prezentată, în continuare, o cronologie sugestivă evoluţiei procesului de integrare, cu cele două dimensiuni ale sale – aprofundare/extindere – realizată prin evidenţierea celor mai relevante repere istorice ale procesului:

- 1948 semnarea convenţiei instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică. Şaisprezece state sunt părţi ale acestei convenţii: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum şi zonele occidentale de ocupaţie din Germania şi teritoriul Triestului;

- 1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia;

- 9 mai 1950, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publică oferta Franţei către Republica Federală Germania de a pune în comun producţia de cărbune şi oţel;

- 1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care intră în vigoare pe 25 iulie 1952;

- Roma, 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), care intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958;

Tratatul de la Bruxelles din 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967;

- La 20 septembrie 1976 s-a hotărât alegerea directă a Parlamentului European;

- Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987; stabilea ca data de referinta 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a celor patru libertăti fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor/persoanelor/serviciilor/capitalurilor;

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul pregăteşte temeiul pentru a aduce Uniunea Europeană mai aproape de cetăţeni, de a o face mai puternică, mai eficientă şi de a o pregăti pentru primirea unor noi membri. Acest tratat vizează şi Agenda Socială (directivele care stabilesc cursul acţiunilor cu caracter social pe următorii cinci ani).

Tratatul de la Nisa (2001)

Acord referitor la problemele instituţionale şi la cele legate de procesul de lărgire al UE.

Declaraţia cu privire la Viitorul Uniunii Europene:

a) drumul spre lărgirea UE este deschis, încheindu-se procesul de schimbare institutionala necesară pentru primirea noilor membri;

b) încurajarea dezbaterilor între părtile implicate în procesul de lărgire a UE, inclusiv cu statele candidate;

c) procesul de lărgire a UE trebuie să aibă în vedere următoarele probleme:

- cum să se stabilească şi să se monitorizeze mai precis competenţele între UE şi statele membre reflectând principiul subsiaridităţii;

- simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare şi mai bine înţelese fără a le schimba semnificaţia;

- rolul parlamentelor naţionale în realizarea arhitecturii europene.

De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950, la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, la instituirea Pieţei Unice în 1993, apoi lansarea monedei Euro în ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est, până la extinderea cu zece noi membri în mai 2004 şi finalizarea negocierilor pentru o Constituţie a Uniunii Europene în acelaşi an, procesul de integrare europeană a avut un parcurs sinuos şi neuniform determinat, în special în ultimii ani, de dezbaterea dialecticii celor două fenomene fundamentale: aprofundare versus extindere. Extinderea şi aprofundarea au devenit coordonate esenţiale ale strategiei de integrare pe continentul european.

1.3 Definirea termenilor cheie.

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă. Războaiele şi atrocităţile din fosta Iugoslavie au demonstrat ce pot să-şi facă europenii unii altora atunci când forţele dezintegrării sunt lăsate să devină mai puternice decât dorinţa de unitate.

Largirea Uniunii Europene şi în special extinderea spre Est este un răspuns corespunzător celor două mari evenimente istorice: sfîrşitul războiului rece şi prăbuşirea Imperiului Comunist.