Unicitatea Rusiei - Baza Teoretică a Eurasiatismului

Aceasta abordare propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne si încearca sa fundamenteze “unicitatea” Rusiei, baza teoretica a eurasiatismului. “Rusia post-comunista se afla în cadrul unor granite care nu au precedent istoric. Ca si Europa, ea va trebui sa consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-si defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Ce va face Rusia? Va cocheta, în continuare, cu iluzia imperiala? Cu alte cuvinte, se va întoarce la problematica istorica, la modelul pe care l-a urmat timp de secole? Vom asista la o directionare a energiilor sale spre Est, devenind un participant mai activ în Pacific, zona care va “juca” multe dintre mizele secolului 21? Prioritatile sale strategice vor fi îndreptate spre Sud, acolo unde lumea islamica preseaza si formuleaza sfidari la care cu greu se va gasi raspuns? Sau, dimpotriva, Rusia va sta mai mult îndreptata cu fata spre Europa în aspiratia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeana cu care, de fapt, împarte continentul?

Versiunea slavofila a eurasiatismului are drept premise pozitia geopolitica a Rusiei si particularitatile care o individualizeaza atât în raport cu Vestul, cât si cu Estul. Unul dintre reprezentantii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Stiinte ale naturii, subliniaza: “Pozitia geopolitica a Rusiei este nu numai unica, ea este realmente decisiva atât pentru ea însasi, cât si pentru lume…Fiind situata între cele doua civilizatii, Rusia a fost o veriga esentiala între ele, a asigurat un echilibru civilizat si o balanta mondiala a puterii”.

Slavofilii considera ca imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este generat si întretinut de o arie geopolitica comuna, de o economie comuna si de cerinte de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politica a unei “entitati culturale polietnice” în care “grupuri de popoare si nationalitati au coexistat pasnic”.

Este interesant cum vad slavofilii renasterea Rusiei. În primul rând, prin întarirea autoritatii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte si fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atenta a influentei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcatuit din valori ortodoxe si slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o amenintare. De aceea slavofilii se si opun integrarii Rusiei în institutiile economice politice si militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea nationala; ca alternativa, reprezentantii acestei orientari propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele si principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evolutiei sale istorice. În ceea ce priveste politica externa, slavofilii recomanda ca prioritate protejarea minoritatii ruse din fostele republici sovietice, precum si revenirea la sistemul de aliante traditionale, constând în relatii strânse cu Serbia, cu tarile arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Influenta politica a slavofililor este redusa, întrucât adeptii sai nu au acces direct la nivelul efectiv al luarii deciziilor; nu acelasi lucru se poate spune despre influenta lor intelectuala, considerabila daca avem în vedere ca partizanii sai sunt grupati în jurul unor ziare si reviste cu ecou în viata publica a Rusiei, precum “Den”, Nas Sovremenik”, Maladaia Gvardia”.