Tranziție democratică, integrare europeană și schimbările de cadru instituțional în perioada post-comunistă

Introducere

În lucrarea de față îmi propun să fac o analiză a căilor pe care România și Polonia, foste țări comuniste, le-au urmat în procesul de consolidare instituțională, urmărind rolul avut de raporturile dintre executiv și legislativ în democratizarea celor două societăți, efectele pe care modificările din echilibrele de putere le au pentru stabilitatea democrației în aceste țări și măsura în care putem vorbi mai degrabă de regres democratic decât de consolidare democratică.

Voi pleca de la premisa că modelul pe care țările îl aleg, conduce la variație în ceea ce privește echilibrul de putere, astfel că diferite combinații de factori precum moștenirea istorică- modul în care instituțiile au funcționat în regimul comunist, bicameralismul repreluat din perioada interbelică, alegerea președintelui de către cetățeni și acordarea rolului de mediere între executiv si legislativ-, aranjamentele instituționale și conflictele în interiorul elitelor și între elite și cetățeni, vor produce în țări diferite raporturi distincte între legislativ și executiv.

Pentru aceasta, mă voi referi atât în cazul României, cât și al Poloniei, la perioade ulterioare tranziției. Putem evalua democrația ca fiind stabilă, sau măcar terminându-și perioada de tranziție și începând perioada de consolidare, aceasta putând fi identificată, în ambele state, ca începând cu integrarea în UE și NATO. Reprezintă o certitudine că atât România, cât și Polonia au respectat cerințele de funcționare ale unui regim democratic, dat fiind faptul că au fost acceptate în aceste structuri.

1. Tranziție democratică, integrare europeană și schimbările de cadru instituțional în România post-comunistă

După o lungă perioadă de dictatură comunistă unde totul începea și se termina cu partidul, ”mult iubitul conducător”, autocrația și economia dirijată de stat, apare momentul 0 reprezentat de Revoluția Română din decembrie 1989, ”caracterizată de două aspecte unice: sincronizarea, care se referă la faptul că România ocupă ultimul loc în secvența colapsului regimurilor comuniste” și maniera violentă pe baza căreia s-a înfăptuit decalajul comunismului și ascensiunea democrației. Aceasta este urmată de o lungă perioadă de tranziție democratică, procesul de pătrundere a ideilor democratice și occidentale în societate fiind caracterizat ca fiind unul de lungă durată. Este nevoie în acest context de o clarificare a termenului de tranziție democratică. Aceasta este concepută ca ”un proces istoric, politic, cultural (constând în schimbarea comportamentelor, mentalităților, eticii, valorilor, stimulentelor) prin care se asigură trecerea de la economia planificată la economia de piață, procesul de trecere de la totalitarism spre democrație” , caracteristica din urmă fiind dominantă și manifestându-se în numeroase, printre care și în Polonia.

1.1. Căile urmate de România pentru consolidarea democratică

Încă din primele momente de după revoluție, politica externă a României se dorea a fi direcționată spre integrarea țării în cele două structuri euroatlantice: NATO și UE. Eforturile României în acest sens au determinat ca, în 2004, prima structura în care țara să se implice să fie NATO, ”pentru că nimic nu poate fi conceput fără a-ți asigura în primul rând securitatea” . Din 2007 țara a devenit membră a Uniuni Europene, eveniment ce a reprezentat pentru societatea românească conectarea la un sistem de idei democratice, de valori, mentalități și gândire occidentală și la o economie de piață.

Deși potrivit Raportului Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind evoluția măsurilor de acompaniere în România după aderare din 2007: ”în primele șase luni de la aderare, România a continuat să facă progrese în ceea ce privește remedierea slăbiciunilor care ar putea împiedica aplicarea eficientă a legislației, politicilor și programelor europene” , tot acesta prevede că ”progresul înregistrat în domeniul tratamentului judiciar al corupției la nivel înalt este încă insuficient” , astfel că felul în care instanțele se raportează la fenomenul de corupție arată fie o lipsă de sensibilizare față de acesta, fie o prea puțină pregătire. Un exemplu din care se deduce acest fapt este suspendarea de către instanțe a cazurilor grave de corupție anchetate de Direcția Națională Anticorupție și înaintarea acestora Curții Constituționale care să se pronunțe față de neconstituționalitatea sesizărilor. De asemenea, suspendarea majorității condamnărilor de corupție, cu pedepse cuprinse între 1 an până la 2 ani de închisoare demonstrează faptul că instanțele nu își însușesc pe deplin și nu conștientizează rolul lor în eforturile de combatere a corupției în România. Aceste elemente, dar și schimbările de cadru instituțional și modificările echilibrului de putere în perioada Băsescu au influențat stabilitatea democrației în România, astfel că vorbim mai degrabă despre regres democratic decât despre consolidare democratică. În acest sens, este necesară analiza, în primul rând, a sistemului politic și de partide în România pe perioada mandatului lui Traian Băsescu, cât și raporturile dintre executiv și legislativ.