Structura instituțională UE

Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, rivalizând în acest domeniu poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Instituţiile sale au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre, prin administrarea diverselor politici şi strategii comune iniţiate de acestea. Spre deosebire însă de secre¬tariatele altor organizaţii internaţionale, instituţiile Uniunii au şi autoritatea legală de a crea şi gestiona diverse activităţi rezervate de obicei statelor, precum şi de a emite acte cu caracter obligatoriu a căror nerespectare poate impune sancţiuni reale.

Instituţiile de bază ale Uniunii Europene sunt:

• Consiliul European - rol de conducere

• Comisia Europeană

• Consiliul Uniunii Europene - rol de decizie

• Parlamentul European

• Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)

• Comitetul Regiunilor - rol de consultanţă

• Curtea Europeană de Justiţie – rol de control legislativ, de a proteja drepturile cetăţenilor, firmelor şi statelor membre, inclusiv drepturile celorlalte instituţii comunitare în raport cu statele sau unele cu celelalte; pentru a putea face acest lucru în mod eficient, Curtea a dezvoltat un sistem propriu de drept (dreptul comunitar) care prevalează în faţa legislaţiilor naţionale.

• Curtea de Conturi Europeană – rol în menţinerea legalităţii veniturilor şi cheltuielilor CE şi de verificare a modului în care se cheltuiesc banii contribuabililor din UE.

Vom aborda în acest studiu structurile cele mai importante din punct de vedere al procesului decizional - Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Parlamentul European.

Consiliul European

La 15 ani de la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene avuseseră loc doar şase reuniuni ale şefilor de stat şi de guvern ale statelor membre, dintre care una pentru a marca zece ani de la semnarea Tratatului de la Roma şi alta pentru a discuta o posibilă reacţie comună la problema crizei petrolului (1973), întâlnire care nu a avut nici un rezultat semnificativ. Realizarea uniunii vamale, aderarea unor noi state şi consolidarea procesului de integrare făceau însă necesare astfel de întâlniri, aşa încât, la iniţiativa preşedintelui francez Valéry Giscard d'Estaing, în decembrie 1974 este decisă la Paris organizarea unor reuniuni periodice în acest format, primul astfel de summit, numit Consiliu European, având loc, câteva luni mai târziu, la Dublin.

Motivele invocate atunci pentru crearea acestui forum decizional şi de dialog la nivel înalt au fost în primul rând blocajul instituţional la care se ajunsese din cauza Compromisului de la Luxemburg (1965) şi faptul că miniştrii de Externe nu mai reuşeau să coordoneze singuri lucrările Consiliului de Miniştri, mai ales că din 1970 aveau şi atribuţii în domeniul Cooperării Politice Europene, o structură de armonizare incipientă a politicilor externe ale statelor membre, paralelă însă cu instituţiile comunitare. Deşi iniţial Belgia, Luxemburg şi Olanda se opuseseră înfiinţării Consiliului European, temându-se că existenţa unui astfel de for ar contraveni principiilor fondatoare ale Comunităţilor, în cele din urmă au acceptat, fiind convinse, printre altele, de argumentul lui Jean Monnet potrivit căruia executivele statelor membre, prin conducătorii lor, trebuie să fie responsabile pentru direcţia în care se îndreaptă proiectul comunitar. Totuşi, existenţa Consiliului European rămâne până în prezent problematică, referinţele la această instituţie în tratatele Uniunii Europene fiind destul de vagi şi ieşind din sfera sistemului constituţional al separării puterilor în cadrul Uniunii.