Statul, instituție centrală a sistemului politic

A. CONCENTUL DE STAT. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA STATULUI

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece prin intermediul său se realizează elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii.

Deşi politologia nu se opreşte asupra istoriei ideilor politice, ea nu poate trece peste diversitatea abordărilor în timp ale conceptului de stat. Din antichitate şi până în prezent, conceptul de stat a fost şi este obiectul a numeroase controverse, din mulţimea cărora reţinem, spre exemplificare, câteva:

31 în antichitate, statul era considerat ca o forţă de origine divină, concepţie care se va regăsi şi în următoarele formaţiuni sociale;

32 Montesquieu (1689-1775), care, în opoziţie cu concepţia providenţialistă, în lucrarea „Spiritul legilor”, (1748), statul este înfăţişat, şi se prezintă ca o instituţie naturală şi centrală bazată pe legi şi structurată pe trei elemente ale puterii: legislativă, executivă şi judecătorească;

33 J.J.Rousseau (1712-1778), care în lucrarea „Contractul social” (1762), defineşte statul ca o putere contractuală, legitimată printr-un contract social, adică o organizaţie politică separată de societate, căreia i se cedează o parte din drepturile comunităţii pentru a sluji comunitatea;

34 Im. Kant (1724-1804), care înţelege statul ca o grupare de oameni supuşi regulilor de drept. Este adevărat dar nu şi complet, deoarece el consideră că ceea ce corelează unitatea grupului în cadrul statului nu se explică integral prin scopul grupării respective de oameni. Filosoful german avea în vedere numai latura juridică, dar nu şi pe cea politică a statului;

35 Oppenheimer, care în lucrarea „Statul, originile sale şi apariţia sa” (1913) concepe statul ca un organism politic impus de către un grup de învingători, pentru a se apăra de revoltele interioare şi atacurile din afară, urmărind exploatarea economică a învinşilor de către învingători;

36 marxismul, care în secolul al XIX-lea concepe statul ca un instrument de dominaţie a unei clase sociale asupra alteia – propunând în acest sens necesitatea trecerii de la statul dictaturii proletariatului, conceput ca ultimă formă de stat cu caracter de clasă, necesar pentru a se trece la statul întregului popor, respectiv la desfiinţarea statului ca instrument de clasă - iar timp de câteva decenii (între 1917-1989) s-a „consumat” experienţa statului dictaturii proletariatului, statului democraţiei populare şi a statului întregului popor, variante întreţinute de concepţiile marxist-leniniste, în fond voluntariste, himerice.

În legătură cu geneza, rolul, funcţiile şi esenţa statului, în timp s-au formulat o serie de teorii dintre care amintim:

1. teoria teocratică, conferă statului o origine divină, de unde şi cerinţa ca respectul şi supunerea să fie considerate ca o îndatorire religioasă. În perioada antichităţii, apoi în feudalism şi chiar în lumea de azi s-au întâlnit şi se întâlnesc documente fundamentale, constituţii care stipulează că monarhul domneşte „din mila lui Dumnezeu”;

2. teoria patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului ar izvorî din puterea părintească;

3. teoria contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală;

4. teoria violenţei, pentru care statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător îşi subordona tribul învins;

5. teoria organicistă, care preia mecanic stări sau modele din natură pe care le transpune în societate, considerând că statul, ar fi constituit din reunirea anumitor „celule specializate”, apte a întreţine funcţionalitatea organismului social;

6. teoria rasistă, ca variantă a teoriei violenţei, susţine că o rasă trebuie să domine o altă rasă;

7. teoria psihologistă, explică existenţa statului prin existenţa în societate a două categorii de oameni care din punct de vedere psihic, unii sunt predestinaţi să conducă (mai puţini), iar alţii să fie conduşi (cei mai mulţi);

8. teoria juridică, mai modernă, dezvoltată pe măsura dezvoltării ştiinţelor sociale, fundamentată pe ideea potrivit căreia raporturile dintre oameni se pot armoniza prin intermediul reglementărilor juridice, statul fiind expresia acestora.

Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitate, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât şi de mobilurile ideologice.

Statul, instituţie vitală a sistemului politic, este o formă specifică de organizare politică a societăţii, în contextul conjugat al unor elemente constitutive, care se referă la: teritoriu, populaţie, mod de organizare politică, viaţă spirituală, structură comunitară etc.

Statul poate fi definit ca fiind principala instituţie politică prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui teritoriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa membrilor societăţii privind modul de organizare şi conducere a acesteia.