Stat naționalist și ideologie naționalistă

„Moartea, numai moartea legionara

Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,

Pentru sfânta cruce, pentru tara

Înfrângem codrii si supunem munti;

Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,

Nici chin, nici viforul dusman;

De cadem cu toti, izbiti în frunte,

Ni-i draga moartea pentru Capitan!”

Odata ce liberalismul, plecand de la suveranitatea individului asupra propriului destin, admite precum corolar suvernitatea indivizilor care formeaza un popor asupra destinului lor colectiv si provoaca intrarea ireversibila a figurii poporului in istoria politica moderna, nationalismul a devenit primul vehicul ideologic al anti-liberalismului. La scurta vreme dupa formarea primelor state-nationale in secolul al XIX-lea, tensiunea profunda dintre nationalism si liberalism devine mai mult decat evidenta. Autodeterminarea nationala era din perspectiva liberalismului doar un mijloc de operationalizare simultana a principiului libertatii individuale si a principiilor subiacente – libertatea de asociere si responsabilitatea guvernantilor fata de guvernati sau dependenta guvernelor de consimtamantul guvernatilor. Ea avea rolul instrumental de a aduce exercitiul puterii politice cat mai aproape de exigentele, controlul si vigilenta guvernatilor. Pentru nationalism, insa, autodeterminarea unei natiuni apare ca o necesitate. Natiunea devine odata cu aceasta ideologie un scop in sine, si nicidecum un instrument de legitimare a existentei guvernarii sau de justificare a actiunilor statului.

Odata cu revolutia industriala apar probleme sociale care cerea o impartire cat mai chitabila a bunurilor, valorilor si sanselor. Singurul care putea rezolva aceste necesitati era o noua forma statala. Formele absolutiste erau sortite caderii, pentru a fi inlocuite de state centralizate si ierarhizate si centralizate care sa coordoneze si sa mascheze diferentele intre clasele sociale. Legitimitatea divina a monarhului si „dreptul strabun” isi pierdusera credibilitatea. Astfel, ideea de natiune avea sa restabilizeze noile conflicte aparute si sa ofere o noua legitimitate. Asa cum afirma Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din 1789, „natiunea reprezinta originea initiala a oricarei suveranitati. Nici o asociatie sau individ nu isi pot exercita puterea, daca aceasta nu provine explicit de la natiune”. Astfel, daca liberalismul considera natiunea ca o prima justificare a existentei statului, nationalismul avea sa o transforme in scopul oricarei guvernari legitime. Natiunea are in doctrina nationalista dubla functie: acea de legitimare si aceea de scop suprem al statului.

Individul recunoaste apartenenta sa la un grup in momentul in care intra in contact cu alte grupuri straine. In acel moment se naste constiinta apartenentei al grup. In acest sens, natiunea apare, pentru Ernest Renan, ca o „entitate spirituala, comunitate care exista atata vreme cat exista si in mintile si inimile oamenilor si care se stinge cand nu mai este gandita sau dorita; natiunea se intemeiaza pe constiinta nationala” . “Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultura si mostenire comuna, (3) interese comune in prezent si speranta de a trai impreuna in viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat” . Observam ca exista o serie de elemente ce caracterizeaza ideologia nationalista; sunt pe de o parte acei factori obiectivi ce tin de limba comuna ce genereaza un anumit tip de comportament, de religie, de etnicitate si de geografia nationala; pe de alta parte exista acei factori subiectivi precum istoria, mitologia si autodeterminarea. Reunind atat factorii subiectivi de origine franceza, cat si factorii obiectivi de influenta germana, nationalismul oferea unei societati precum cea romaneasca (in perioada interbelica si cea post-belica) orientare, apartenenta si trancendenta. Sentimentul de identificare cu o natiune se arata drept o solutie la relatiile sociale si interstatale complicate.

Astfel Miscarea Legionara isi propunea sa aduca o „noua directie”, o gama de idei noi, pline de seva si de perspective. Ideea fundamentala a doctrinei legionare avea sa fie crearea unui om nou in mijlocul colectivitatii romanesti, care sa constituie punctul de plecare al unei mari transformari spirituale in societatea romaneasca. Acest individ inzestrat cu calitati de erou avea misiunea sa trezeasca energiile amortite ale neamului, sa-l ridice din starea de suferinta in care se zbatea si sa-l indrepte pe caile indicate de marirea si onoarea lui nationala: „Poporul roman in aceste zile ale lui, nu are nevoe de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si conducator care sa biruiasca puterile raului si sa sdrobeasca tagma celor rai” . Mitul eroului salvator avea sa devina un punct central al Miscarii Legionare, fiind reprezentat de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta nu propunea programe politice, scopuri ale Miscarii Legionare, ci o misiune ce avea in vedere: modificarea omului, pentru a-l transforma intr-o personalitate libera, demna si constienta de misiunea ce-i revine; modificarea natiunii, pentru a o transforma intr-o comunitate de simtire si ideal cu totul innoita si echilibrata; modificarea structurilor sociale, economice si politice, pentru a le transforma in elemente armonioase ale unei noi viziuni a societatii.