Serviciul diplomatic al Statelor Unite ale Americii

Reprezentanţele de stat ale SUA peste hotare. American Foreign Service.

Chiar pe parcursul Războiului de Independenţă (1775-1783), fondatorii SUA au încercat să recupereze distanţa enormă care exista între diplomaţia europeană, (inclusiv britanică) şi cea americană, fiind creat Comitetul pentru Corespendenţă Secretă. Intenţia aceasta a fost realizată totuşi, încercînd a ignora experienţa europeană şi prin caracteristicul nonconformism american, care de altfel a dat iniţial rezultate surprinzător de bune. Astfel B. Franklin, personalitate remarcantă a revoluţiei americane, dar care nu avea pregătire diplomatică a condus prima misiune diplomatic americană peste hotare, la Paris (format din Franklin, Deen şi Lee), reuşind să obţină importante loturi de arme şi ajutoare băneşti de la partea franceză. Deşi la 15 septembrie 1789 Congresul ratifică un act prin care era creat Departamentul de Stat – Ministerul Afacerilor Externe american, în ceea ce priveşte serviciul diplomatic şi consular oficialii americani nu s-au grăbit să pună ordine în lucruri, motivele principale fiind: lipsa cadrelor diplomatice calificate; o asociere diformată a diplomaţiei cu intrigile, problemele şi războaiele europene; depărtarea şi izolarea SUA faţă de bătrînul continent; şi nu în ultimul rînd reuşitele iniţiale ale revoluţiei americane inclusiv pe plan diplomatic. Se formează astfel tradiţia ca în înaltele posture diplomatice şi consulare să fie numite personalităţi remarcante, oameni foarte bogaţi sau politicieni influienţi care doreau să-şi mărească prestigiul, sau aveau interese comerciale directe în statele în care îşi desfăşurau activitatea. Ambasadorii (sau după cum au fost numiţi pînă în 1890 – miniştrii) şi consulii erau numiţi de preşedinte, iar pînă în 1856 nu primeau salariu.

În consecinţă SUA s-au manifestat pe arena regională şi internaţională o îndelungată perioadă fără a dispune de un Serviciu Diplomatic (SD) clasic, adică fără a avea în funcţii diplomaţi profesionişti, ranguri diplomatice bine stabilite, chiar reguli precise de conduită pentru diplomaţi, cu excepţia celor din Constituţie. De exemplu art.I secţia 9 a acestui act stabileşte că “ nici o persoană deţinînd o însărcinare remunerată sau de încredere nu va putea fără consimţămîntul Congresului să accepte orice cadou, venit, oficiu sau titlu de orice fel ar fi, de la orice rege, prinţ sau stat străin”, iar pentru cazul în care aceştia ar încălca legile prevăzînd că : “în cazurile privind ambasadori, miniştri sau consuli […], Curtea Supremă judecă în primă şi ultimă instanţă”.

Constituţia americană stabilea doar cadrul general pentru desfăşurarea politicii externe stabilind principalele atribuţii în domeniu ale preşedintelui şi Congresului. Referitor la subiectul cercetat întîlnim aici că preşedintele: “ va propune , cu avizul şi acordul Senatului, va numi ambasadori, miniştri şi consuli, judecători, etc.”(art.II, secţia 2), şi “primeşte ambasadori sau alţi miniştri” (art.II, secţia 3).

În sec. XIX s-a dezvoltat activ reţeaua consulatelor americane peste hotare, în 1830 fiind înregistrate 141, iar la sf. sec.XIX – deja 323. În anii 1865-1877 (perioada reconstrucţiei), în Congres sînt înainatate tot mai des propuneri de a crea în SUA un Serviciu Diplomatic stabil avînd în componenţa sa profesionişti, după modelul european, de a stabili anumite examene care ar determina calificarea diplomatului, de a stabili rangurile diplomatice şi regulile de înaintare pe scara ierarhică. Dar abia în 1905 preşedintele Roosevelt a semnat un act special despre alegerea personalului SD în bază de examen (totuşi aceasta nu se referea la înaltele posturi diplomatice). Primul Război Mondial a scos în evidenţă neajunsurile SD american care era orientat spre relaţiile bilaterale ce nu corespundea caracterului multilateral al RI din acea perioadă. Toate aceste necesitau finalizarea reformei SD.

Ca rezultat în 1924, preşedintele american Coolidge ratifică legea Rogers care înfiinţează Serviciul unificat american de peste hotare – The united States foreign Service. Principalele prevederi ale legii stabileau unificarea serviciului consular şi diplomatic într-un serviciu unic, cu un sistem unic de probe pentru recrutare, de promovare bazat pe meritele obţinute şi de pensionare. După acest act, aproximativ două treimi din ambasadori au fost numiţi din cadrul rangurilor Foreign Service, iar restul direct de preşedinte.

Actul major care a desăvîrşit reforma Serviciului american din străinătate a fost Legea din 1980 cu privire la Serviciul american din străinătate – The Foreign Service Act of 1980, despre care voi vorbi puţin mai jos.

În consecinţă la ora actuală US Foreign Service constituie principalul arsenal diplomatic al SUA în subordonarea Departamentului de Stat. Pe lîngă preşedinte şi Senat, Secretarul de Stat are de asemenea autoritatea de a numi diplomaţi de diferite ranguri în străinătate. Membrii FS sînt recrutaţi în urma unor minuţioase examene orale, scrise şi fizice, şi îşi fac serviciul în una din cele 256 ambasade, consulate şi misiuni diplomatice americane, cît şi la sediul Departamentului de Stat aflat în clădirea Harry Truman din cartierul Foggy Bottom, din Washington DC.