Rolul statelor și fenomenul globalizării

Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia globală .

Pentru a înţelege şi descrie globalizarea, nu este suficient să ne concentrăm asupra vectorilor şi consecinţelor economice pe care le produce, ci trebuie analizate în strânsă legătură cu transformările politice. Efectele globalizării trebuie privite şi din perspectiva faptului că îndatoririle tradiţionale ale statului sunt îndeplinite în mai mică măsură. Aceasta, datorită, parţial faptului că statele, acţionând în concordanţă cu ideologia neoliberală şi adaptându-se globalizării s-au transformat din „păzitori ai bunului naţional public" în „păzitori neoliberali ai capitalului privat internaţional", în cadrul unui sistem de piaţă liberă mondială.

Pe de altă parte, pentru că procesul de globalizare a căpătat forţă proprie, statele devin, în mod obiectiv, mai puţin puternice, mai puţin capabile să îndeplinească îndatoririle „sociale" tradiţionale, cum ar fi redistribuirea bunăstării şi protejarea mediului înconjurător. Mai mult, ele devin mai puţin capabile să îndeplinească îndatoriri necesare capitalului internaţional: asigurarea drepturilor proprietăţii, asigurarea ordinii sociale, lupta contra criminalităţii, asigurarea păcii etc. O dată cu încetarea existenţei confruntării dintre superputeri au apărut noi tipuri de conflict, iar strategii occidentali redefinesc viitoarele interese de securitate .

În secolul al XVIII-lea, noţiunile de guvernare democratică au reînviat din istoria clasică şi au ajuns la maturitate în următoarele două secole. Suveranitatea poporului a fost şi este încă garantată în mai multe feluri:

• În primul rând, şeful statului este fie ales de popor, fie doar o funcţie simbolică.

• În al doilea rând, puterea de guvernare este controlată deşi împărţită, cu un parlament reprezentativ, sau, în unele cazuri, prin democraţia poporului întreg. Pentru a asigura reprezentarea egală în parlament şi pentru a permite poporului să evalueze şi să influenţeze politicile de guvernare, s-a conceput un sistem pluripartid caracterizat prin pluralism politic. Pentru ca acest sistem să funcţioneze, o societate trebuie să aibă acces la informaţii de interes, garantate de transparenţă, de presa liberă şi de dreptul la libertatea de exprimare.

• În al treilea rând, puterea de guvernare este împărţită între trei instituţii, puteri dependente între ele, dar autonome: justiţia, legislativul (parlamentul) şi administraţie (guvernul). Aceste trei puteri sunt coordonate de Constituţie, de legi şi de instituţiile de apărare a legii .

La aceste drepturi, îndatoriri şi mecanisme mai mult sau mai puţin formale, pot fi adăugate principiile generale care trebuie să constituie punctul de plecare pentru toate instituţiile democratice. Acestea sunt: transparenţa, legalitatea şi corectitudinea. Mai mult chiar, instituţiile trebuie sâ dea seamă de acţiunile lor şi trebuie să se justifice actorilor externi/societăţii, în general. Totodată, instituţiile trebuie să fie incoruptibile, trebuie să manifeste integritate în toate acţiunile lor. Integritatea înseamnă că aceia care acţionează în numele unei instituţii nu acceptă favoruri personale sau beneficii de la alte instituţii.