Reforma sistemului instituțional comunitar în contextul extinderii UE - Curtea de Justiție

Sistemul jurisdicţional al Uniunii europene vine să completeze sfera instituţiilor care stau la baza Uniunii Europene. Examinarea acţiunilor instituţiilor comunitare, ca şi cele ale statelor membre, precum şi acţiunile cetăţenilor statelor membre, a fost încredinţată unui cadru legal comunitar reprezentat de organe de jurisdicţie cu o competenţă specială comunitară. Astfel, Curtea de Justiţie şi Tribunalul / Curtea de primă instanţă au obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea Tratatului.

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris (CECO). Curtea era văzută ca un organ de control al legalităţii actelor emise de Înalta Autoritate şi Consiliul special al miniştrilor (instituţii CECO) şi, în acelaşi timp, să asigure echilibrul între aceste instituţii şi statele membre şi să garanteze neamestecul instituţiilor CECO în problema suveranităţii statelor membre.

Ulterior, cele două Tratate de la Roma, acte institutive ale CEE şi CECA, ca şi cele două Protocoale ce le completează prevăd înfiinţarea Curţii de Justiţie, având acelaşi rol ca şi Curtea înfiinţată prin Tratatul de la Paris. Aceasta era o Curte de Justiţie unică care îşi exercita atribuţiile stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispoziţiilor fiecăruia dintre ele.

Instituţie comună a celor trei Comunităţi distincte, a fost recunoscută ca fiind Curtea de Justiţie de la Luxemburg, fiind guvernată de dispoziţii aproape identice atât din raţiuni de ordin practic, cât, mai ales, pentru facilitarea unităţii de interpretare a prevederilor tratatelor comunitare.

De la înfiinţarea sa, din anul 1952 şi până în prezent, Curtea de la Luxemburg a fost sesizată cu peste 8600 de cauze. Numărul acestora a fost într-o continuă creştere şi ca urmare s-a simţit nevoia degravării acesteia, lucru realizat prin înfiinţarea Tribunalului/Curţii de Primă Instanţă (TPI), înfiinţat în 1989 de Consiliul de miniştri la cererea CEJ. Rolul TPI este acela de a ameliora protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi de a permite CEJ să se concentreze asupra sarcinii sale principale, de interpretare unitară a dreptului comunitar.

CEJ reprezintă o jurisdicţie internă a Comunităţilor şi nu una internaţională, hotărârile acesteia având forţă obligatorie şi executorie pe teritoriul statelor membre (art. 44 din Tratatul CECO, art. 187 din Tratatul CEE şi art. 159 din Tratatul CECA).

Curtea de Justiţie este compusă în prezent din 25 judecători. Acest număr va putea creşte o dată cu dobândirea calităţii de membru al Uniunii de către alte state. Iniţial numărul acestora era limitat la 6, dar având în vedere creşterea numărului statelor membre ale Comunităţii europene, acesta a fost mărit periodic. Prin Tratatul de la Nisa s-a introdus regula, până atunci nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă un resortisant al său în compunerea Curţii de Justiţie. Tratatele comunitare anterioare nu au interzis, până la acest Tratat, o eventuală numire a unei persoane dintr-un stat nemembru ca judecător.

Curtea de justiţie a fost instituită prin prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene (art. 35) care stipula: „Curtea de justiţie a Comunităţii Europene este competentă, sub rezerva condiţiilor prezentului articol, să statueze asupra validitărţii şi interpretării deciziilor-cadru şi deciziilor, asupra convenţiilor stabilite în virtutea prezentului titlu, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare.” De asemenea şi tratatele anterioare fac referire la instituţia Curţii de Justiţie: art. 7 (ex. Art. 4) din TCE, art. 3 din Tratatul Euroatom, art. 9 din Tratatul de la Amsterdam.

Judecătorii trebuie să fie aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor respective ori care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută. Judecătorii nu pot să deţină vreo funcţie politică sau administrativă şi nu pot exercita o activitate profesională, remunerată sau nu, afară de cazul în care Consiliul acordă o dispensă în acest sens. Judecătorii vor fi numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre, nemaifiind necesară o procedură specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare.

Guvernul fiecărui stat propune un candidat care este naţional al acestuia. În cadrul unor consultări informale alte state membre pot să convingă acel guvern să propună un alt candidat. Alegerea judecătorilor pe baza propunerilor făcute de guvernele statelor membre au dus la o politizare a procedurii de recrutare a viitorilor judecători ai Curţii de justiţie. Desemnarea unui judecător din partea fiecărui stat membru duce la o diversificare a gândirii juridice ceea ce reprezintă o importantă latură a vieţii juridice la nivel comunitar.