Raportul dintre Individ și Putere în Epoca Modernă

John Locke(1632-1704), filosof şi om politic englez din secolul al XVII-lea, a fost figura emblematică a trei mari tradiţii de gândire aflate în centrul spiritualităţii epocii moderne. Locke a fost întemeietorul empirismului matur, iniţiatorul paradigmei moderne a limbajului şi personalitatea tutelară a liberalismului modern.

În ceea ce priveşte empirismul matur, autorul modern John Locke susţine că toate ideile noastre provin din simţuri şi că îşi au fundamentul în experienţă. Aşadar, Locke este totodată şi epistemolog,adică un teoretician al cunoaşterii.

Din punct de vedere al limbajului, autorul consideră că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura şi percepe o realitate,care în viziunea sa, rămâne însă inaccesibilă.

Locke nu este ideologul unui curent politic doctrinar precum liberalismul de partid, ci al spiritului politic liberal modern, situat fie în zona de centru-dreapta, fie în cea de centru-stânga a spectrului politic. Pe lângă acestea, filosoful este recunoscut şi ca întemeietor al constituţionalismului modern, al teoriei politice privind democraţia reprezentativă, precum şi al filosofiei drepturilor şi libertăţilor civice.

John Locke este în mod incontestabil precursorul major al multor principii politice care alcătuiesc fundamentul vieţii occidentale moderne. Cea mai importantă idee prin care Locke contribuie la fundamentarea democraţiei moderne este aceea a subordonării statului (cârmuirii) faţă de societatea civilă, faţă de cei cârmuiţi. Prin supremaţia civilă faţă de stat, Locke contribuie la dizolvarea absolutismului politic şi promovează totodată mentalitatea politică democratică, axată pe ideea că statul trebuie să fie slujitorul cetăţeanului, şi nu invers. Autorul afirmă că birocraţia politică există şi lucrează pentru ea, sub pretextul slujirii cetăţeanului, reprezentanţii puterii acţionând în propriul lor interes. Optarea autorului pentru regula majorităţii, adică pentru principiul democratic conform căruia decizia aparţine majorităţii , nu poate fi omisă, la fel ca şi aportul său la constituirea teoriei statului de drept şi a supremaţiei legii,supunerea la care este dator omul modern fiind dirijată de legi.

Aceste teme sunt incluse în lucrările fundamentale de filosofie politică scrise de John Locke şi anume cele "Două tratate despre cârmuire", care reunesc ideile fondatoare ale liberalismului politic.

Primul dintre aceste tratate, puţin citit şi comentat datorită irelevanţei temei, constituie o amplă respingere argumentată a tradiţionalismului politic,reprezentat de mentalitatea Tory, care apăra absolutismul monarhic ca pe un drept divin, moştenit de Adam.

Cel de-al doilea tratat despre cârmuire conţine esenţa concepţiei lockeene despre natura umană, originea şi scopul societăţii civile, geneza şi limitele puterii politice,toate acestea reprezentând legitimarea teoretică a mentalităţii Whig.

"Al doilea tratat despre cârmuire" este o carte împărţită în 19 capitole,cu titluri sugestive care descriu aspectele cele mai importante ale societăţii civile din perspectiva autorului.

În primul capitol al tratatului, John Locke defineşte noţiunea de putere politică ca fiind un drept de a concepe legi în scopul reglementării şi păstrării proprietăţii şi de a utiliza forţa comunităţii atât în executarea unor asemenea legi,cât şi în apărarea acesteia.

În capitolul următor,intitulat "Despre starea naturală", autorul ne vorbeşte despre starea în care se află oamenii în mod natural, o stare perfectă de libertate, o stare de egalitate, în care toate creaturile sunt egale din toate punctele de vedere, fiind înzestrate cu aceleaşi calităţi. Totuşi,omul are în perspectiva autorului şi o limită, el neavând libertatea de a se distruge pe sine sau pe orice altă vietate. Starea naturală este cârmuită de o lege naturală, şi anume raţiunea, care îi învaţă pe oameni să nu îşi facă rau unul altuia, fiind toţi egali şi independenţi. John Locke prezintă totodată si o excepţie de la această idee, şi anume că omul în starea naturală, are dreptul de a pedepsi şi de a fi executorul unui infractor în cazul unei situaţii periculoase. Un infractor poate fi pedepsit atât prin limitarea libertăţii, utilitate ce aparţine tuturor, cât şi prin despăgubire,drept ce aparţine părţii prejudiciate,dar şi prin ucidere,această variantă fiind folosită pentru a-i determina pe alţi oameni să nu comită din nou infracţiunea, care nu poate fi compensată de nici o despăgubire.

În continuare, autorul prezintă individul în raport cu starea de război, această stare fiind una de duşmănie şi distrugere. Omul este menit să fie protejat prin legea naturală,iar când cineva are o intenţie negativă la adresa vieţii altei persoane,înseamnă că acesta se pune într-o stare de război cu celălalt. Locke ne oferă drept exemplu de stare de război,situaţia în care un om încearcă să ia sub puterea sa o altă persoană,să o priveze de libertate prin forţă sau alte mijloace necorespunzătoare sau situaţia uciderii unui hoţ, care se foloseşte de forţă pentru a-i lua în stăpânire sau a-l deposeda de anumite bunuri. De aceea,orice persoană ce intră în război cu alta,se expune unor riscuri,chiar şi aceluia de a-şi pierde viaţa.