In prezent, in Bucuresti si in alte capitale europene au loc discutii in jurul problemei privind aderarea Romaniei si Bulgariei la UE, simultan cu aderarea grupului celor zece tari candidate programate pentru anul 2004. Dezbateri interesante si propuneri in aceasta directie au avut loc si in cadrul forumului Asociatiei pentru dezvoltarea economica a Romaniei (ADER), la 11 iunie 2002.
Din punct de vedere sentimental sunt alaturi de toti cei ce sustin aceasta idee menita sa nu produca nici insatisfactii mediului de afaceri si nici efecte negative asupra influxului de investitii directe straine. Insa din punct de vedere stiintific si al realitatilor romanesti si europene ideile mele nu coincid cu ale celor mentionati intrucat nici economia Romaniei si nici institutiile sale nu sunt inca pregatite pentru aderare si nici regulile europene de primire a noilor tari candidate nu permit acest lucru atat timp cat nu sunt indeplinite criteriile stabilite. In sprijinul acestei pozitii voi aduce cateva argumente reiesite din cercetarile efectuate in cadrul programului de cercetare fundamental al Academiei Romane - ESEN-2. Ca tematica, acest program acopera un numar de peste 15 capitole de negociere, iar cele peste 150 de studii realizate pana in prezent la Academia Romana ofera un volum apreciabil de date si informatii lamuritoare si argumente puternice pentru a tempera unele dorinte ne realiste sau actiuni volitive privind aderarea la UE.
1. In legatura cu durata perioadei de preaderare. Romania si Bulgaria nu ar fi singurele tari europene care ar avea o perioada de preaderare (comert liber bilateral + negociere) atat de indelungata - 14 ani (1993-2007). Spania a avut o perioada de preaderare de 16 ani, Portugalia 13 ani, Grecia, Austria, Finlanda si Suedia cate 20 de ani. Faptul ca alte tari in tranzitie - Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia s. a. - vor avea o perioada de preaderare ceva mai scurta - 11- 12 ani - se explica, in cea mai mare parte, prin doua fapte semnificative: 1) unele dintre aceste tari au demarat reformele economice si institutionale cu mult inainte de 1990; 2) aceste tari fiind situate in imediata vecinatate a UE, au facut parte, inca de la inceputul deceniului 90`, din sfera tarilor apartinand primului cerc de aderare, carora de multe ori si in mod tacit li s-a acordat un sprijin mult mai puternic decat celorlalte tari din zona .
2. In legatura cu regulile de negociere. Aici exista anumite lucruri specifice. In primul rand, in domeniul aderarii, Uniunea Europeana urmeaza si impune reguli de negociere care, asa cum subliniaza Andras Inotai, difera in mod substantial de cele traditionale folosite in diplomatie. La negocierile cu UE punctul de pornire este Acquis-ul Comunitar care inseamna un corp de politici Comunitare continute in cele circa 90.000 de pagini pe care toate tarile candidate trebuie sa le accepte, sa le preia ca atare nu sa le negocieze. Procesul de negociere propriu zis se limiteaza la a cere sa se cada de acord asupra exceptarii temporare de la aplicarea regulilor comunitare sau amanarii aplicarii acestora. El (procesul de negociere) include doua elemente: 1) domeniul concret pentru care este ceruta exceptarea temporara sau amanarea de la aplicarea unor directive; 2) timpul in care tara candidata urmeaza sa realizeze pe deplin acquis-ul prin cele doua momente: transpunerea legislativa si implementarea deplina a acestora in practica.
De exemplu, conform unor variante de programe, autoritatile romane au facut propuneri de implementare deplina a directivelor UE in domeniul protectiei factorilor de mediu cu urmatoarele termene de realizare: anul 2010 pentru directiva cadru privind calitatea aerului; anul 2015 pentru directivele privind apa potabila, apa de suprafata pentru pregatirea apei potabile si poluanti periculosi in apa subterana; anul 2022 pentru directivele privind apa uzata urbana si poluantii periculosi in apa de suprafata. Fata de un domeniu atat de sensibil apare indoielnic faptul ca UE va accepta asemenea termene si ca prin aceste propuneri nu cumva oferim argumente mai degraba de a amana acceptarea aderarii Romaniei in UE dupa anul 2010.
In al doilea rand, negocierile au loc intre parti cu totul inegale: pe de o parte UE elaboreaza politicile, iar pe de alta parte, tarile candidate individuale preiau politicile. Chiar daca tarile negociaza in acelasi timp, UE niciodata nu negociaza cu toate acestea deodata, ci in mod individual.
In al treilea rand, tara candidata intotdeauna trebuie sa prezinte prima pozitia sa, in timp ce pozitia UE urmeaza mai tarziu. Asa cum releva economistul maghiar Andras Inotai, din experienta tarii sale, chiar si la capitolele cele mai importante, ca cele care privesc transferurile financiare, bugetul, agricultura, mediul s. a., UE isi prezinta cu intarziere punctele de vedere sau amana discutiile de fond.
In al patrulea rand, dupa negocieri capitolele sunt doar temporar inchise, ele urmand sa fie oricand deschise pentru noi negocieri.
Trebuie subliniat ca tarile candidate au un camp de manevra foarte limitat in perioada de negociere. O tratare superficiala a problemelor si impunerea unei viteze prea mari negocierilor si aderarii pot aduce mari prejudicii economiei nationale sau argumente ca tara respectiva nu este inca pregatita pentru aderare.
3. In legatura cu constructia si cu functionarea institutiilor. De cele mai
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
