Principii filozofice care stau la baza politicilor sociale

Incercand o definitie a politicilor sociale am putea spune ca politicile sociale reprezinta un set de programe,activitati,masuri ce au ca scop satisfacerea unor nevoi,mai mult sau mai putin elementare,umane,de protectie sociala, educatie,sanatate,locuire si,in general cresterea bunastarii sociale,prin intermediul redistribuirii unor resurse considerate a fi relevante (bani, servicii, timp).

Înca de la aparitia sa,adica de la începutul modernitatii europene, liberalismul a fost preocupat de cercetarea propriilor fundamente. Aceasta doctrina este baza Statului Bunastarii, suportul fara de care acesta nu s-ar fi putut dezvolta. În aceeasi perioada s-au conturat si principalele principii filosofice care stau la baza politicilor sociale.

Astfel distingem doua abordari în privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale:

- Abordarea ideologica care este în conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice"

- Abordarea pragmatica, mult mai recenta care promoveaza functia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice.

Neo-marxistii din democratiile occidentale,mergand pe prima directie afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor, 1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985).

Pentru acestia, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie peiorativa, sugerând o forma de control social, de masuri menite sa combata dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu în ultimul rând având rolul de a legitima si promova sistemul capitalist.

Non-ideologica,descarcata de continuturi doctrinare,abordarea pragmatica pune accentual pe rezolvarea tehnica,punctuala,a problemelor sociale.

În literatura româneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999). Între cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, încercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile.

Din aceste principii rezulta si cele trei tipuri de state ale bunastarii, care reflecta bazele

ideologiilor:

1. Modelul social-democrat

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat îsi gaseste cel mai fidel caracteristicile în legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav" , ,,institutional-redistributiv" sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media).

Regimul social-democrat se defineste prin nivele inalte ale cheltuielilor sociale,fiscalitate ridicata,sector public extins si o protectie sociala larga,cuprinzand multiple categorii ale populatiei.De asemenea se defineste printr-o birocratie masiva si printr-un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume.

2. Modelul conservator

Este un sistem national al asigurarilor sociale, fondat în Germania sfârsitului de secol XIX ce avea sa domine politica sociala practicata în Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentând si astazi una din optiunile majore în privinta bunastarii sociale la nivelul continentului. Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist" , ,,bismarckian", se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale. Fiind finantat în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are în consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate, spre deosebire de modelul tarilor scandinave. Se face o distinctie clara între beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata în Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei).