Președintele României - Analiză a Instituției Șefului Statului după Constituția României

Odată cu apariţia statului a apărut şi noţiunea de „şef al statului”, acesta reprezentând cea mai veche autoritate politică, căci încă de la naşterea primelor civilizaţii, comunităţile umane au avut nevoie de o „guvernare”, iar noţiunea de „guvernare” apare încă din perioada civilizaţiei miceniene şi îşi continuă cursul până astăzi. Noţiunea de „guvernare” se referă la conducerea unei comunităţi, mai târziu, a unui stat. Astfel, de-a lungul timpului, instituţia şefului statului, luând rolul de guvernator şi mereu prezentă în societate, a cunoscut o evoluţie şi o transformare continuă, privind atât structura şi atribuţiile, cât şi forma, iar în această privinţă, guvernatorul a fost recunoscut sub mai multe denumiri: rege, împărat, regent, emir, monarh, domnitor, preşedinte etc.

Cum am menţionat şi mai sus, în timp, puterea şi atribuţiile guvernantului au suferit schimbări majore, iar fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor puterii de stat, de cele mai multe ori puterea absolută, „şi sceptrul şi mâna dreptăţii şi spada”, fiind deţinută de acesta. Însă, odată cu apariţia ideii de „separaţie a puterilor”, lansată de John Locke, filosof şi reprezenant al liberalismului englez, în lucrarea sa „Două tratate despre guvernare” şi conturată mai apoi de Montesquieu, rolul şi puterea şefului statului slăbesc. În „Despre spiritul legilor”, principalul rol pe care Montesquieu îl vede în actul constituţional este de a împiedica orice concentrare excesivă a puterii de comandă, iar aici întâlnim cel mai important principiu al lui Montesquieu, şi anume principiul separaţiilor puterilor în stat. Montesquieu consemnează: „pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca, prin dispunerea lucrurilor, puterea să oprească puterea”, reieşind de aici că moderaţia guvernării nu poate proveni decât dintr-o organizare constituţională care să combine puterile în stat. Aici, Montesquieu distinge trei puteri: puterea legislativă (pe care o încredinţează parlamentului), cea executivă (deţinută de guvernant) şi cea judecătorească (căreia îi propune independenţă absolută şi pe care o acordă unui colectiv de judecători).

Astfel, în statele organizate pe baza teoriei separaţiei puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, iar, în regimurile prezidenţiale, şefului statului fiindu-i atribuită, de regulă, puterea executivă, de aici căpătând şi denumirea de „şef al executivului”. Am specificat că acesta deţine întreaga putere executivă într-un regim prezidenţial, deoarece întâlnim şi o altă situaţie, regimul parlamentar, în care preşedintele împarte puterea executivă cu un alt organ al statului, guvernul, acest tip de sistem avându-şi bazele în principiile regimului parlamentar dezvoltat în Anglia, rezultat din slăbirea progresivă a puterii monarhale şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care erau la origini simpli auxiliari ai monarhului.

Astăzi, dezvoltat în timp, întâlnim, alături de şeful de stat, un grup de funcţionari organizaţi în instituţia numită „Cabinet”, care se ocupă de gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive, devenită deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea „un regim de cabinet”. Evoluţia cabinetului este definitivă acolo şi atunci când unul din membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru, preşedinte).

În România, instituţia şefului de stat o discutăm începând cu prima Constituţie emisă, în 1866. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei Adunări ponderatrice şi unei Adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art.82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă exercitându-se colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art.77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art.34), că puterea executivă este încredinţată regelui (art.39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art.34), care-l declară capul statului (art.30) şi, desigur, cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940-1944, prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923, repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr.363/1947, atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului Republicii, ca şef colegial al statului s-a realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa trăsăturilor Constituţiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr.3/1948. Constatarea este importantă din punct de vedere istoric, pentru că dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr.1626/1944 şi Decretul nr.2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr.363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Natura administrativă a Prezidiului Republicii rezultă chiar din exprimarea actului normativ.