Politici Publice

Dintre numeroasele definiţii ale politicilor publice cel mai des sunt aminitite cele date de analişti poltici precum: James Anderson, Thomas Dye, William Jenkins, Meny şi Thoenig. Astfel James Anderson defineşte politicile publice ca fiind „un curs al acţiunii urmat de un actor sau mai mulţi actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problemă”, Thomas Dye le defineşte astfel „tot ceea ce un guvern decide să facă sau să nu facă”, William Jenkins definindu-le ca „un set de decizii interrelaţionate, luate de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri şi mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situaţie dată”, iar definiţia dată de Meny şi Thoenig este aceea că „o politică publică este rezultatul activităţii unei autorităţi înzestrate cu putere publică şi legitimitate instituţională”.

Politicile publice sunt realizate de către subsistemele politicilor, care sunt alcătuite din toţi actorii care au legătură cu o anumită problemă publică. Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agenţii descentralizate, etc.), cât şi pe cei din cadrul societăţii (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune, etc.), implicaţi direct sau marginal în procesul politicilor publice. Cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi consideraţi ca membrii ai unei reţele a politicii respective, în timp ce actorii implicaţi doar marginal pot fi consideraţi ca făcând parte dintr-o mai largă comunitate a politicii publice respective.

Există cinci elemente care dau consistenţă unei politici publice:

a) O politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau « substanţă » unei politici publice;

b) O politică publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă;

c) O politică publică se înscrie într-un « cadru general de acţiune », ceea ce permite distincţia între o politică publică şi simple măsuri izolate;

d) O politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de către politica publică în cauză;

e) O politică publică are obiective şi scopuri, stabilite în funcţie de norme şi valori.

Conform teoriei lui Harold Lasswell, dată în 1956 realizarea politicilor publice cuprinde 7 faze:

1. informare, caracterizată prin strângerea de informaţii, previziune şi planificare;

2. promovare, caracterizată de promovarea de politici alternative;

3. prescriere, caracterizată prinenunţarea de reguli generale;

4. invocare, caracterizată prin calificări provizorii ale conduitei pe baza prescrierilor, incluzând şi necesităţile aplicării prescrierilor;

5. aplicare, caracterizată prin calificarea finală a conduitei, pe baza prescrierilor;

6. evaluare, caractrizată prin estimarea reuşitei sau a falimentului deciziilor;

7. terminare, caracterizată de încetarea prescrierilor şi a instituirilor ce făceau parte din regulament.

În funcţie de impactul politicilor publice şi relaţiile dintre cei implicaţi în formularea de politici publice acestea se clasifică în:

- Politici distributive – implică alocarea de resurse şi servicii către diferite segmente ale populaţiei – persoane, grupuri, corporaţii şi comunităţi. Unele politici de tip distributiv acordă beneficii doar unui număr restrâns de beneficiari. Alte politici se adresează unui număr mare de persoane cum este cazul programelor de subsidii agricole, programelor educaţionale gratuite etc. Politicile de tip distributiv implică de regulă utilizarea fondurilor publice în favoarea grupurilor, comunităţilor şi ramurilor industriale. Potenţialii beneficiari nu concurează în mod direct, după cum beneficiile atribuite nu constituie costuri directe pentru un grup anume;