Politica de securitate între 1919-1939

De-a lungul istoriei universale s-a impus practica de a realiza un sistem de menţinere a păcii dupa fiecare conflict armat de o mare amploare, sistem bazat pe anumite principii şi instituţii..De exemplu în 1815 Congresul de la Berlin care discuta pacea în Europa după războaiele lui Napoleon a organizat un sistem de menţinere a securiţii pe baza principiului echilibrului de putere, principiu aplicat în Europa şi înainte de Revoluţia Franceză. În 1919, la finalul Primului Război Mondial si-a făcut apariţia în Europa, prin vocea preşedintelui american Wilson principiul securităţii colective.Altfel spus, dacă reluăm afirmaţia istoricului Gh. I. Brătianu privind istoria universală, „ două sunt formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până în pragul actualităţii” , iar acestea au alternat pe scena internaţională în funcţie de filosofia şi pricipiile care au dominat la un moment data viaţa statelor;” una este formula organizării păcii prin ierarhie, prin precumpănirea mai mult sau mai puţin accentuată, mai mult sau mai puţin radicală a unei puteri, a unui stat, cealaltă este formula organizării păcii prin federaţiune, prin înţelegere între mai multe state, între mai multe puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viaţa popoarelor”.

Principiul securităţii comune versus Liga Naţiunilor în menţinerea păcii după Primul Război Mondial

Cea de-a doua formă menţionată de Brătianu este forma de organizare bazată pe principiul securităţii comune, formă ce s-a concretizat prin înfiinţarea Ligii Naţiunilor, în urma Congresului de Pace de la Paris din 1919. Impunerea acestui principiu era motivată de Wilson prin „a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”. La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, "popoarele şi provinciile nu trebuie sa mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu septel ori ca pionii unui joc de şah". El respingea doctrina echilibrului puterilor şi preciza ca orice modificări teritoriale să se faca "numai în interesul şi profitul populaţiei interesate"; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi".

Liga Naţiunilor a luat a funcţionat pe baza unui pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris, de altfel ţările învingătoare în urma Conflagraţiei Mondiale, şi adoptat de Conferinţa de Pace la 28 aprilie 1919 cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles. Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 state fondatoare precum şi alte 13 ţări invitate să adere la el. Documentul definea scopul organizaţiei care în esenţă era acela de a dezvolta cooperarea între naţiuni, de a garanta pacea şi siguranţa precum şi de a elimina războiul. De asemenea, documentul prevedea modul de funcţionare a organizaţiei. Societatea naţiunilor avea la baza funcţionării principiul securităţii comune, după cum s-a mai menţionat principiu nou în societatea europeană, fapt ce va influenţa covârşitor evoluţia istoriei având ca apogeu anul 1939.

Două elemente principale au făcut ca încă de la început Liga Naţiunilor să aibă deficienţe.Una din cauze se referă la contradicţiile existente în sistemul relaţiilor internaţionale din anii imediat încheierii războiului ca şi viziunea diferită asupra arhitecturii de securitate a principalilor actori care au fundamentat Liga Naţiunilor au făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul şi misiunile sale. În primul rând S.U.A n-a ratificat actul fondator şi a încheiat tratate separate de pace cu ţările învinse din care lipseau clauzele privitoare la Ligă şi a promovat, prin Conferinţa de la Washington.O altă cauză a fost faptul că interesele statelor învinse nu au fost luate în considerare. Astfel, state ca Germania sau Rusia, care însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei, şi aveau un mare potenţial de putere chiar şi învinse au fost ignorate. În problema primirii Germaniei în Ligă poziţia învingătorilor a fost diferită. Franta a fost categoric ostilă admiterii statului german şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. S.U.A şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapida deoarece percepeau Franţa ca unica putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe.Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia. Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate Versailles ca un "dictat iar Societatea Naţiunilor ca un "complot ipocrit al inamicilor Germaniei " şi "un instrument iscusit pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa".