Politica Agricolă Comună

Politica Agricolă Comună îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor '50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Perspectivele înfiinţării unei Pieţe Comune au relansat dezbaterea despre agricultură ,hotărându-se ca acest domeniu de activitate să fie supus dispoziţiilor Tratatului de la Roma din martie 1957. Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană. Datorită PAC, agricultorii beneciau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea investiţiilor în ferme în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii. Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea profesională şi pentru regiunile defavorizate. Politica Agricolă Comună şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii '80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul Uniunii. Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor. În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului, Summitul mondial de la Rio (1992) dînd, în acest sens, un reper important la începutul anilor '90. Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii '80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor 1990. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapt din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a benecia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992) Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodată agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice, să îmbunătăţească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi. Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produselor. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneciază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate”).