Piața internă unică

Considerații generale

În 1951, la un an după planul Schuman, s-a încheiat Tratatul de la Paris ce a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și care a introdus ideea pieții comune într-un domeniu sectorial. Această instituire a avut caracter mai mult politic, decât de ordin economic, deoarece compatibilitatea intereselor economice era discutabilă și parțială, întrucât CECO avea sarcina de a promova cooperarea și reconcilierea franco-germană și de a susține integrarea piețelor în cele două sectoare de importanță vitală pentru securitatea și economia statelor membre, unde era necesară eliminarea barierelor comerciale și încurajarea competitivității și concurenței.

Obiectivul instituirii unei piețe unice a apărut odată cu Tratatul de la Roma, tratat ce a stabilit ca țel crearea unei uniuni vamale care să oprească orice fel de restricții cantitative asupra importurilor sau măsuri cu efect echivalent , armonizarea legislativă treptată , dar și instituirea pieței comune. Uniunea vamală a reprezentat primul factor de stimulare a schimburilor comerciale dintre statele membre, dar în același timp și un pilon important al crârii pieței unice. Ea a deschis calea spre o piață unde mărfurile circulă liber oriunde, iar fără aceasta nu exista baza încurajării dezvoltării economice, a aplicării politicii comerciale comune și apoi a coordonării politicilor economice și monetare. Însă, pe la jumatatea anilor `60 și începutul anilor `70 presiunile exercitate de firmele locale înspre limitarea concurenței existente, apariția noilor produse și tehnologii, îngrijorarea în ceea ce privește bunăstarea consumatorilor și protecția mediului, au determinat adoptarea unor norme și reglementări naționale care îngreunau comerțul. Îngrijorată de aceste aspecte, Comisia a încercat în primă fază să elaboreze uniforme și detaliate pentru toate țările membre, însă după extinderea din 1973, a optat pentru o armonizare „facultativă”. În anul 1979, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că statele Uniunii ar trebui să permită pe piețele proprii comercializarea produselor aprobate și în alte tări membre, realizându-se astfel recunoașterea reciprocă a standardelor naționale. Aceste decizii au fost luate pe fondul recesiunii economice de la începutul anilor `80, astfel în decursul anului 1983 a fost creată așa-numita Masă Rotundă a Industriașilor, menită să crească revitalizarea pieței unice și desăvârșirea acesteia. Așadar în 1985 Consiliul European de la Milano a avizat Carta Albă privind Piața Internă, ce a cuprins Programul pieței unice europene care ar fi condus la realizarea ei până în 1992.

Metoda realizării celor 4 libertăți

Actul Unic European reprezintă, însă, documentul decisiv care a consemnat dorința statelor membre de a realiza piața unică și a modificat regula de luare a deciziilor în cadrul Consiliului în ceea ce privește piața unică, de la unanimitate la majoritate calificată și a crescut puetrea Parlamentului prin introducerea procedurii de colaborare în ceea ce privește piața internă. Tot acest efort masiv a fost dus la capăt la 1 ianuarie 1993, după 7 ani de transformare a doisprezece piețe naționale separate într-o piață unică. În plus, piața unică a reprezentat punctul cheie al încercării viitoare de integrare UE și anume trecerea la Uniunea Economică și Monetară, fiind totodată un motor al creșterii economice și al competitivității în Europa. Tot Actul Unic European întărește puterea executivă a Comisiei Europene pentru hotărârile Consiliului. Piața Unică, definintă prin AUE presupune: libera circulație a capitalurilor, a bunurilor și serviciilor și a forței de muncă, înlăturarea controlului la frontiere, armonizarea ratelor TVA, politica comercială comuna, fonduri structurale sporite, majoritate calificată în Consiliul de Miniștrii.

Libera circulație a bunurilor este una dintre pietrele de temelie ale pieței interne. Această liberă circulație se aplică produselor din țările membre și produselor provenite din statele terțe ce sunt în circulație pe teritoriul statelor membre. Libera circulație se poate realiza doar în urma eliminării măsurilor ce restricționează comerțul, nu doar a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative, ci totalitatea măsurilor cu efect echivalent(protecționist). Această libertate are la bază principiul recunoașterii reciproce, principiu care constă în garantarea circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor unui stat membru în celelalte state membre, chiar dacă acestea sunt produse după norme de calitate şi standarde diferite, cu condiţia respectării cu stricteţe a regulilor comune de interes general privind sănătatea populaţiei, protecţia mediului şi a consumatorului.

Principiul care guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţii fundamentale” şi a fost reglementat prin Tratatul Comunităţii Europene. Principiul libertăţii de mişcare a serviciilor a evoluat de-a lungul timpului prin Hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie şi prin reglementări specifice pe domenii, cum sunt: serviciile financiare, telecomunicaţiile, emisiile şi recunoaşterea calificărilor profesionale.