Raportarea la perioada interbelica nu este o noutate in peisajul politic romanesc. Dupa diabolizarea acelei epoci de catre propaganda national-comunista a urmat, chiar din zbuciumatele zile din decembrie 1989, o perioada de idealizare. Infernul s-a transformat peste noapte in Paradis. Indiferent de pozitia adoptata, nationalismul interbelic, cu intruparea lui principala, legionarismul, a fost considerat nomina odiosa si, desi facut facut obiectul a numeroase dezbateri in sfera academica si a fost preluat de anumite organizatii obscure care au incercat sa il popularizeze prin afise alb-negru, a fost cu grija evitat in politica activa. Abia relativ recent, anumite personaje au inceput sa isi asume deschis filo-legionarismul, ceea ce nu poate decat sa incurajeze firavele miscari underground mai vechi. Este greu de spus cat este ideologie si cat este imagine intr-o astfel de atitudine. Cert este ca adoptarea ei, combinata cu diverse teme de actualitate si livrata intr-o maniera ultra-excentrica poate aduce popularitate. In aceste conditii, consideram necesara o revizitare a principalelor ideologii care, inainte de cel de al Doilea Razboi Mondial, au revendicat monopolul nationalismului. Fara a exagera importanta ideologiei, atunci si acum - ba chiar manifestand un ,,dispret gellnerian" fata de productiile diversilor ganditori nationalisti - vom incerca sa surprindem cat mai succint punctele centrale ale programelor politice (folosim acest termen in ciuda respingerii de catre legionari a insesi ideii de ,,program politic") ale catorva constructe ideologice nationaliste interbelice. Nu este clar care este este utilitatea unui astfel de demers, dar, cu siguranta, ea nu lipseste cu desavarsire. Viata politica si intelectuala de dupa Primul Razboi Mondial a fost marcata de confruntarea dintre doua idei dominante: democratia si nationalismul, cu diverse proiectii in multiplele curente ideologice1. Modul in care este conceput raportul dintre cele doua sta la baza deosebirilor dintre discursurile gruparilor si personalitatilor politice. Compatibile, chiar complementare, la liberali, taranisti, intr-o forma particulara la Nicolae Iorga, nationalismul si democratia se afla in raport de excludere, in cadrul doctrinelor ,,pur nationaliste", al acelora care se pretind creatoare ale unui ,,nationalism integral". Se formeaza astfel falia, nu intotdeauna de netrecut, dintre orientarile democratice si cele extremiste. Istoricul Armin Heinen a apreciat ca dezbaterea politica interbelica s-a desfasurat sub impulsul a trei mari curente politico-ideologice: taranismul, descendent al poporanismului lui Stere, neoliberalismul si ,,o noua forma a nationalismului", un ,,neonationalism", avand legaturi destul de firave cu nationalismul antebelic2. Din start, neonationalisti rup cu vechiul ,,nationalism liberal" emancipator, centrat pe ideile de unitate si independenta politica si economica, considerat, in cel mai fericit caz, depasit si complet inadecvat noilor circumstante. Au retinut doar ,,nationalismul conservator", de nuanta autohtonista, accentuandu-i sau adaugandu-i noi laturi: antisemitismul, antioccidentalismul, fundamentalismul ortodox etc. S-a afirmat chiar ca, urmare a disparitiei Partidului Conservator, conservatorismul a devenit difuz in societate, constituindu-se intr-o baza comuna tuturor curentelor nationaliste ale secolului al XX-lea, definibile, toate, ca aliaje de neoconservatorism si populism3. Despartirea ,,noului nationalism" de cel ,,vechi", inceputa imediat dupa 1918, se va accentua in deceniul al IV-lea. Nationalismul traditional va fi reprezentat in continuare de Iorga care, mai ales dupa despartirea de A.C. Cuza si renuntarea partiala la antisemitism, se va dovedi un sustinator al evolutionismului organicist, urmarind dezvoltarea valorilor autohtone, cu o atitudine critica fata de cele occidentale. Neonationalismul, mai ,,de dreapta", teoretizat de o serie de publicisti, printre care Nichifor Crainic si Nae Ionescu, va fi sustinut ,,tanara generatie intelectuala" si de gruparile politice nationaliste ale deceniilor al III-lea si al IV-lea. Revendicandu-se de la Mihai Eminescu si de la nationalismul-democrat de inceput al lui Iorga si A.C. Cuza, carora ii adaugau idei noi, favorabile civilizatiei rasaritene, din filosofia occidentala, ,,noii nationalisti" vor marsa pe autohtonism, ortodoxism, antirationalism, antisemitism, antidemocratism, anticomunism, pe ideea statului totalitar intemeiat exclusiv pe criterii etnice4.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
