Naționalisme Românești în Perioada Interbelică

Raportarea la perioada interbelica nu este o noutate în peisajul politic românesc. Dupa diabolizarea acelei epoci de catre propaganda national-comunista a urmat, chiar din zbuciumatele zile din decembrie 1989, o perioada de idealizare. Infernul s-a transformat peste noapte în Paradis.

Indiferent de pozitia adoptata, nationalismul interbelic, cu întruparea lui principala, legionarismul, a fost considerat nomina odiosa si, desi facut facut obiectul a numeroase dezbateri în sfera academica si a fost preluat de anumite organizatii obscure care au încercat sa îl popularizeze prin afise alb-negru, a fost cu grija evitat în politica activa.

Abia relativ recent, anumite personaje au început sa îsi asume deschis filo-legionarismul, ceea ce nu poate decât sa încurajeze firavele miscari underground mai vechi. Este greu de spus cât este ideologie si cât este imagine într-o astfel de atitudine. Cert este ca adoptarea ei, combinata cu diverse teme de actualitate si livrata într-o maniera ultra-excentrica poate aduce popularitate.

În aceste conditii, consideram necesara o revizitare a principalelor ideologii care, înainte de cel de al Doilea Razboi Mondial, au revendicat monopolul nationalismului. Fara a exagera importanta ideologiei, atunci si acum – ba chiar manifestând un „dispret gellnerian” fata de productiile diversilor gânditori nationalisti – vom încerca sa surprindem cât mai succint punctele centrale ale programelor politice (folosim acest termen în ciuda respingerii de catre legionari a însesi ideii de „program politic”) ale câtorva constructe ideologice nationaliste interbelice. Nu este clar care este este utilitatea unui astfel de demers, dar, cu siguranta, ea nu lipseste cu desavârsire.

Viata politica si intelectuala de dupa Primul Razboi Mondial a fost marcata de confruntarea dintre doua idei dominante: democratia si nationalismul, cu diverse proiectii în multiplele curente ideologice1. Modul în care este conceput raportul dintre cele doua sta la baza deosebirilor dintre discursurile gruparilor si personalitatilor politice. Compatibile, chiar complementare, la liberali, taranisti, într-o forma particulara la Nicolae Iorga, nationalismul si democratia se afla în raport de excludere, în cadrul doctrinelor „pur nationaliste”, al acelora care se pretind creatoare ale unui „nationalism integral”. Se formeaza astfel falia, nu întotdeauna de netrecut, dintre orientarile democratice si cele extremiste.

Istoricul Armin Heinen a apreciat ca dezbaterea politica interbelica s-a desfasurat sub impulsul a trei mari curente politico-ideologice: taranismul, descendent al poporanismului lui Stere, neoliberalismul si „o noua forma a nationalismului”, un „neonationalism”, având legaturi destul de firave cu nationalismul antebelic2. Din start, neonationalisti rup cu vechiul „nationalism liberal” emancipator, centrat pe ideile de unitate si independenta politica si economica, considerat, în cel mai fericit caz, depasit si complet inadecvat noilor circumstante. Au retinut doar „nationalismul conservator”, de nuanta autohtonista, accentuându-i sau adaugându-i noi laturi: antisemitismul, antioccidentalismul, fundamentalismul ortodox etc. S-a afirmat chiar ca, urmare a disparitiei Partidului Conservator, conservatorismul a devenit difuz în societate, constituindu-se într-o baza comuna tuturor curentelor nationaliste ale secolului al XX-lea, definibile, toate, ca aliaje de neoconservatorism si populism3. Despartirea „noului nationalism” de cel „vechi”, începuta imediat dupa 1918, se va accentua în deceniul al IV-lea. Nationalismul traditional va fi reprezentat în continuare de Iorga care, mai ales dupa despartirea de A.C. Cuza si renuntarea partiala la antisemitism, se va dovedi un sustinator al evolutionismului organicist, urmarind dezvoltarea valorilor autohtone, cu o atitudine critica fata de cele occidentale. Neonationalismul, mai „de dreapta”, teoretizat de o serie de publicisti, printre care Nichifor Crainic si Nae Ionescu, va fi sustinut „tânara generatie intelectuala” si de gruparile politice nationaliste ale deceniilor al III-lea si al IV-lea. Revendicându-se de la Mihai Eminescu si de la nationalismul-democrat de început al lui Iorga si A.C. Cuza, carora îi adaugau idei noi, favorabile civilizatiei rasaritene, din filosofia occidentala, „noii nationalisti” vor marsa pe autohtonism, ortodoxism, antirationalism, antisemitism, antidemocratism, anticomunism, pe ideea statului totalitar întemeiat exclusiv pe criterii etnice4.