Naționalisme Europene

Naţionalismul presupune mai întâi o durată a sentimentului de apartenenţă la un grup extins. Patriotismul, simpla dragoste de oameni şi de lucruri constituie acest grup extins. El devine apoi sentiment naţional: aparţine unei comunităţi care înglobează familiile, cercurile prieteneşti ale oraşului, satului, provinciei. De aici decurg două urmări esenţiale. Mai întâi dorinţă de a trăi împreună suscită fie mişcări de unitate naţională, în cazul în care o parte a Naţiunii este în afară teritoriului în care trăieşte Naţiunea majoritară; fie elanuri ale unităţii atunci când există o ameninţare exterioară sau internă. Astfel se descoperă marea diferenţă între naţionalitate şi cetăţenie, căci putem fi cetăţenii unei naţiuni şi să avem o altă naţionalitate. Dorinţă de independenţa provoacă fie revendicări teritoriale, fie mişcări violenţe, războinice, pentru a încerca să-şi regăsească unitatea teritorială. Naţionalismul nu a fiinţat niciodată singur, au existat şi internaţionalismul proletar, internaţionalizarea bisericilor.

Azi, naţionalismul se luptă cu două mişcări esenţiale: liberalismul, ale cărui limite le cunostem, socialismul, care a primit o lovitură mortală pe plan internaţional, cu implozia U.R.S.S. Unul din primele elemente ale naţionalismului este: Naţiunea este una, ea legitimează o putere politică, un spaţiu definit, determinat sau de determinat.

Există un trunchi comun al naţionalismelor europene, dacă ne plasăm sub unghiul istoriei, al reprezentării faptelor sau al personajelor deformate sau amplificate de către imaginarul colectiv, şi din punctul de vedere al dreptului. După primul război mondial oamenii de bună-credinţa împreună cu Părinţii fondatori ai Europei au spus că niciodată nu se va mai întâmpla un genocid, care fusese pus în mişcare de stăpânii rătăciţi ai naţionalismelor întemeiate pe mitul unei rase pure. După patruzeci de ani, reapar aceleaşi imagini negre ale degradării umane, născute din boala perfidă care mocneşte în excesul cultului Naţiunii, Statul oferindu-i mijloace puternice de a-l exercita.

Statul a precedat uneori Naţiunea, cum a fost în cazul fracez, sau invers, ca în Germania. Elementele care preced naşterea naţionalismelor sunt atât de disparate încât este necesară o solidă cultură şi o metodă infailibilă pentru a discerne, în sutele de ani care preced naşterea Statelor-naţiuni moderne. În Europa, trebuie să aşteptăm secolele al XII- lea şi al XIII- lea pentru a observă că naţiunile îşi caută propria lor formă de organizare politică. Încă din 1221, universitatea din Paris îşi are pecetea după modelul unui Oraş-Stat. La începutul existenţei lor, universităţile sunt ”supranationale”. Ponderea Bisericii se face simţită, limbă comună este latină. La Paris sfântul Thomas d*Aquino, Albert cel Mare şi Duns Scot îşi aduc, rând pe rând, certitudinile echivoce asupra punctelor de Drept canonic şi de Drept laic. Naţionalizarea universităţilor va participa la această mişcare venită de la regi şi împăraţi pentru a-şi fonda naţiunile. Mişcarea umanistă este ea-însăşi purtătoare de sentimentul naţional: mai întâi exaltarea valorii şi a demnităţii operei personale sau comunitare a Omului.

Statul naţional devine în secolele al XVI- lea şi al XVII- lea suveranul absolut al orcarei instanţe care ar îndrăzni să se pretindă superioară. Şi lungi războaie se vor naşte din suveranitatea naţională, în detrimentul unei pretinse suveranităţi supranaţionale religioase. Statele fac din Biserică vasalul lor. În 1555, Tratatul de la Ausburg da lutheranismului dreptul de cetăţenie în Germania având drept urmă restabilirea începuturilor unei reguli fundamentale: cujus regio ejus religio. Tratatele de la Westfalia ajung la subordonarea religiei, liber să-şi aleagă de acum, cultul sau. Statele naţionale se opun războaielor fratricide.

Revoluţia franceză reaşează Statul-națiune în Franţa în forma sa completă. Monarhia îngloba noţiunile de centralizare şi de spirit naţional. Revoluţia franceză şi Declaraţia drepturilor omului vor da avânt mitului Naţiunii şi dreptului popoarelor de a dispune de ele-însele. Naţiunea devine astfel izvorul drepturilor şi al Dreptului. Revoluţia striga cu fervoare ”Traiasca Natiunea”. Sieyes dispune că ”natiune este un corp de asociaţi care trăiesc sub o lege comună şi sunt reprezentaţi de acelaşi legislator”. De atunci, cetăţenii au încheiat un pact, expresie a voinţei lor de a trăi împreună. Naţiunea este o persoană morală distinctă de indivizii care o compun, care deţine Suveranitatea. În Europa centrală şi orientală, conceptul de naţiune a fost primit ca o promisiune de independenţa de către popoarele supuse. Mai întâi, au fost mediile cultivate care au început să redescopere limbile naţionale şi au redeschis în acelaşi timp gustul pentru istoria trecutului naţional. Mitul naţiunii există peste tot în Europa. El va suferi multe modificări. De aici vor apare naţionalismele europene.