Limitele Extinderii Uniunii Europene

Cadrul legal în vigoare stabilit pentru extinderea Uniunii Europene se întemeiaza pe prevederile articolului 49 din Tratatul UE care precizeaza faptul ca “orice stat european care respecta principiile stabilite în articolul 6(1) poate solicita sa devina membru al Uniunii”; coroborat, articolul 6(1) postuleaza ca “Uniunea este fondata pe principiile libertatii, democratiei, respectului pentru drepturile omului si a libertatilor sale fundamentale, pe suprematia legii, principii care sunt comune tuturor statelor membre”. Din punct de vedere oficial, Uniunea Europeana nu si-a definit (pâna acum) limite geografice, dar fiecare tara aspiranta trebuie sa îndeplineasca criteriile stabilite de catre Consiliul European cu ocazia reuniunii sale de la Copenhaga din iunie 1993, anume: democratie, domnia legii, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor, existenta unei economii de piata functionale, capabile sa faca faca presiunii concurentiale specifice economiei comunitare si nu în ultimul rând capacitatea de a-si asuma, respecta si implementa efectiv asa-numitul acquis communautaire.

Aceasta ar fi în esenta vitrina procesului de extindere a Uniunii Europene, piesele de decor suplimentare aparute dupa adoptarea Tratatelor fondatoare din anii ’50 vizând mai ales elementele noi aparute pe dimensiunea economica si sociala a integrarii, criteriul politic ramânând practic acelasi.

Paradoxul extinderii

Bucataria procesului decizional intern al Uniunii ne pune însa în fata unui paradox eminamente politic circumscris întrebarii cât de mult ne putem extinde fara a pune în pericol coeziunea si perspectivele de completare a integrarii interne?

Argumentarea autorului se concentreaza pe ideea ca desi procesului de extindere al Uniunii Europene reprezinta o necesitate clara în actualul context al globalizarii, largirea în sine va atinge o limita politica, economica si psihologica clara la finele perioadei 2004-2007. Iata de ce… - poti sa-l pui drept chapeau

Perioada post-Razboi Rece s-a caracterizat din punct de vedere politico-strategic prin tentativa fostilor sateliti ai defunctei Uniuni Sovietice de a se desprinde cât mai repede cu putinta de tutela coercitiva a Kremlinului si de a se reapropia de marile puteri ale Vestului capitalist, democratic si triumfator în confruntarea cu comunismul de la Rasarit. Semnalul de acceptare a capatat forma a doua procese de securitate interconectate, anume extinderea spre Estul noilor democratii în tranzitie a celor doua mari organizatii din spatiul euro-atlantic - NATO si Uniunea Europeana.

Conceptele de integrare, interconectare si gândire la fel pot explica în esenta trasaturile comune ale celor doua procese de largire concretizate în faptul ca privesc aceleasi state est-europene, au avut un calendar cvasi-simultan si vor avea aceleasi limite geografice .

Procesul de extindere al UE nu a reprezentat expresia unei politici caritabile, întemeiata pe considerente morale (de reparatii istorice) fata de rudele sarace si oprimate de dincolo de Cortina de Fier ce a divizat Europa dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Dincolo de retorica oficiala, deciziile politice reale efectuate în cancelariile occidentale au folosit calcule economice rationale, iar nu sentimentale, în fundamentarea optiunii integrarii statelor ex-comuniste din Est. Fazele preliminarii ale asocierii, respectiv negocierii capitolelor de aderare, au avut rostul impulsionarii procesului reversiv (capitalism, pâna în 1945 ®) comunism ® capitalism, dar si pe acela de îndiguire a optiunilor strategice ale respectivelor state.

Integram, deci investim, deci conducem

Revolutiile anti-comuniste din 1989, variind de la cea de “catifea” de la Praga si pâna la cea extrem de sângeroasa si cu caracter eluziv de lovitura de stat de la Bucuresti, s-au bazat pe optiunea participantilor de a trai o altfel de viata desfasurata pe coordonatele proprietatii private si ale libertatii politice, religioase, profesionale, cu alte cuvinte o viata precum în Vest. Un asemenea capital de simpatie si vointa populara expunea însa noile regimuri de tranzitie unor riscuri ce n-au întârziat sa îsi faca aparitia: incapacitatea de guverna eficient economic si de a asigura de o maniera concomitenta privatizarea rentabila a mostenirii etatiste tipic comuniste, instabilitatea politica subsecventa, înflorirea pietei negre si aparitia crimei organizate uzitând tarele consacrate ale traficului de persoane, arme si droguri si având drept destinatie ultima potentiala clientela prospera din Vest.