Integrare și afaceri europene - instituții și organisme comunitare

Un punct crucial în istoria secolului XX a fost reprezentat de prăbuşirea sistemului comunist în statele central şi est europene, în perioada 1989-1990. Consecinţele acestui moment au fost şi încă sunt multiple, iar efectele sale se vor resimţi pentru o lungă perioadă.

Importanţa acestei schimbări, constă cu precădere în faptul că, odată cu ieşirea statelor central şi est europene de sub “cortina de fier” a Rusiei, prin căderea regimului totalitar, au fost posibile primele discuţii privind o “reconstrucţie” a Europei, o “unificare” între Vestul democratic şi Estul fost totalitar. Statele occidentale au conştientizat ajutorul de care au nevoie ţările foste comuniste în procesul de tranziţie, precum şi necesitatea adoptării unor soluţii pentru eliminarea decalajelor de natură economică dintre regiuni şi pentru evitarea unei reveniri la un regim totalitar. Iar soluţia a fost găsită în integrarea ţărilor central şi est europene în structurile Uniunii Europene, într-un sistem ce ar putea să garanteze evoluţia acestor state către un sistem democratic stabil, cu o economie de piaţă viabilă şi toate avantajele ce decurg de aici.

Obiectivul integrării europene a însoţit procesul democratizării Estului, iar europenizarea s-a substituit în mare parte democratizării. Aici rezidă, cu siguranţă, marea şansă a Europei postcomuniste în raport cu alte ţări ieşite din totalitarism. Scopul tranziţiei este clar: o democraţie similară celei din Vestul Europei.

Până în 1989 şi colapsul socialismului, oamenii din ţările central şi est europene nu au participat realmente la istoria contemporană, având în vedere că au fost excluşi de la procesul de integrare european şi nefiind conştienţi de noul caracter al unei Europe transnaţionale. Există o prăpastie mentală sau culturală care putea fi considerată drept cel mai mare impediment în calea spre integrarea europenaă, mai ales în situaţia în care orientările politicilor guvernamentale sunt îndreptate spre o mentalitate învechită, conducând la divergenţe legate de naţionalism, revendicări de frontieră, etc.

Încă de la înfiinţarea ei, Comunitatea Europeană a urmărit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Pornită iniţial ca o uniune vamală, cu scopul de a integra economia Germaniei într-un sistem european mutual, Comunitatea Europeană şi-a dezvoltat cu timpul componenta politică, întărind instituţiile comune de la Bruxelles şi adăugând, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizând integrarea Uniunii Europei Occidentale în nou creata Uniune Europeană.

După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captivã a Europei, în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare măsura nepregătite sã-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate.

În perioada Războiului Rece, Europa a fost împărţită nu numai în două sisteme politice ci şi în două mentalităţi sau culturi politice diferite. Ceea ce poate fi privit ca fiind şi mai dureros este împărţirea sa “fizică” în două în ceea ce priveşte infrastructura, iar acest tip de cortină de fier încă există între Europa de Vest şi Europa de Centru şi Est. Conexiunea “lipsă” dintre cele două subregiuni se regăseşte la nivelul sistemului de transporturi şi comunicaţii, care sunt foarte slab dezvoltate în Europa de Centru şi Est; iar lipsa unei infrastructuri moderne de comunicaţii este unul din principalele obstacole în integrarea sau europenizarea ţărilor central şi est europene, fapt ce include şi transferul de capital şi abilităţi manageriale din Vest.

Procesul de “europenizare” a fost iniţial considerat unul strict economic, atât de ţările Vest europene, cât şi de ţările Est europene. Curând însă accentul a căzut asupra procesului socio-politic prin care era necesar să treacă ţările din Europa de Est. A început să se vorbească despre o interrelaţionare între procesul de transformări economice şi cel de democratizare politică. Aceasta deoarece, pe de o parte, revigorarea economică este necesară pentru consolidarea poltică a noilor democraţii, iar, pe de altă parte, experienţa din ţările Sud-Europene a arătat că transformările economice au la bază multiple pre-condiţionări socio-politice. Şi se pare că procesul politic, deşi mult mai dificil, este mai important decât integrarea economică în sine.

Interogaţiile suscitate de către lărgirea la Est a Uniunii Europene se dezvoltă în jurul consideraţiilor economice, dar şi al compatibilităţii politice. Extinderea spre Est reprezintă o provocare majoră a responsabilităţii UE, ţinând cont de rolul pe care aceasta şi l-a asumat în înlăturarea consecinţelor totalitarismului. În acelaşi timp, factorii internaţionali sunt cel puţin la fel de importanţi ca şi cei interni.

Schimbările majore petrecute în Europa de Est după căderea regimurilor totalitare-comuniste au determinat statele din această zonă să adopte modelul economiei de piaţă, văzând în Uniunea Europeană un sprijin şi acordând procesului de integrare în aceasta o importanţă majoră, care să conducă la redresarea şi relansarea lor din punct de vedere economic.

Legat de procesul de integrare a ţărilor central şi est europene foste comuniste, au existat încă din anii 1990 patru atitudini majore, enunţate după cum urmează:

1. O atitudine de “bunăvoinţă precaută”: evitarea unei extinderi contraproductive.