Influența aderării la NATO și UE asupra securității României

Introducere

Sfârşitul de secol şi mileniu s-a caracterizat, aşa cum bine se cunoaşte, prin schimbări dramatice şi profunde în planul evoluţiilor politicomilitare ce se răsfrâng în mod direct asupra sistemului securităţii internaţionale. Acesta este definit actualmente, în faza de proces tranzitoriu, de parametrii radical modificaţi, ce vizează configuraţia centrelor şi resurselor de putere, relaţiile intra şi interstatale, modelele conceptuale şi operaţionale ale procesului de securitate.

Marile mutaţii produse pe plan internaţional în conţinutul şi amploarea proceselor cu relevanţă în domeniul securităţii generează în perioada actuală eforturi susţinute pentru elaborarea unor strategii de securitate corespunzătoare. Noua arhitectură de securitate este bazată pe valorile şi standardele democraţiei, a libertăţilor şi drepturilor omului, a statului de drept şi a economiei de piaţă, pentru asigurarea stabilităţii globale, regionale şi zonale.

Mediul internaţional de securitate este zguduit de tensiuni etnice, de criminalitatea organizată, manifestată sub diverse forme, de instabilitatea politică a unor zone şi de redefinirea spaţiilor de intres şi influenţă. Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi realizată fără o economie puternică, dacă nu prosperitate. Invers, numai o economie sănătoasă este capabilă să susţină eforturile de securitate.

Securitatea europeană şi euro-atlantică este mai puţin relaţionată în prezent unei probleme de capabilitate în ceea ce priveşte apărarea în faţa unui atac militar de amploare. O importanţă tot mai mare este acordată capacităţii de a contracara noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, rezultate din destabilizarea internă a statelor, terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă.

Noua arhitectură de securitate este rezultatul relaţiilor şi intereselor dintre state, bazat pe aranjamentele bilaterale şi regionale care conduc cel mai rapid la îndeplinirea obiectivelor naţionale.

Delimitări conceptuale

În actualul context geostrategic, mediul de securitate, atât la nivel internaţional cât şi la nivel naţional, se caracterizează prin modificări substanţiale. Lumea a devenit tot mai complexă, iar multiplele transformări urmează o cale ce pare fară întoarcere. La modul general, prin securitate se înţelege acea stare în care simţim că suntem la adăpost de orice pericol şi avem sentimentul de protecţie, de apărare, de independenţă. Într-o altă accepţiune, securitatea este atât o stare, cât şi un proces ce are o componentă internă – conducerea statului şi una externă – importanţa statului din punct de vedere geopolitic şi geostrategic.

Caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii rezultă din faptul că dimensiunile acesteia se intercondiţionează, suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie de natura, amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi.

Multitudinea de definiţii şi accepţiuni referitoare la securitate conduc la concluzia că această noţiune nu este absolută ci relativă, iar transpunerea ei în plan naţional sau internaţional relevă anumite particularităţi precum şi o gradualitate a abordărilor.

Conceptul de securitate a cunoscut profunde transformări de-a lungul timpului. Dacă în perioada Războiului Rece acest concept se axa în principal pe componenta militar-strategică, în prezent, se orientează din ce în ce mai mult către aspectele economice, politice, sociale şi ecologice. Analiza termenului de securitate a determinat apariţia în teoria şi practica relaţiilor internaţionale a unor noi concepte, derivate din acesta, precum: securitate naţională/internaţională, securitate colectivă, securitate subregională /regională, securitate continentală, securitate zonală, securitate transatlantică, securitate mondială/ globală.

Securitatea naţională depinde atât de factori interni, cât şi de factori externi, ce sunt subsumaţi securităţii internaţionale. Aşadar, securitatea naţională se află în strânsă interdependenţă cu securitatea internaţională, ale

cărei mecanisme de funcţionare sunt deosebit de complexe. Referitor la raportul securitate naţională/securitate internaţională, trebuie precizat faptul că numai ţări precum China, Rusia, Statele Unite au capacitatea de a-şi asigura securitatea prin forţe proprii. SUA, de exemplu, are trei direcţii principale de acţiune în Strategia naţională de securitate: terorismul, proliferarea terorismului şi regimurile care promovează terorismul sau îl încurajează.