Individ și Putere în Gândirea Politică Modernă

Extras din referat Cum descarc?

Gandirea politica moderna a atribuit istoriei sarcina de a restitui ceea ce filosofia traditionala numea adevar sau, mai degraba, cautare a adevarului, un obiect intelectual pe care omul modern nu il mai poate numi. Ea insasi s-a condamnat astfel la ignorarea propiei istorii pentru ca substituirea ideii de istorie celei de adevar traduce aspiratia catre o gandire ce nu mai poate fi, daca nu demontata, cel putin contrazisa de o alta gandire.
Fondatorii politicii moderne, autorii care au facut posibil istoricismul, erau filosofi ce invocau nu istoria, ci argumentele rationale pe care le credeau adevarate. Trasarea istoriei gandirii politice necesita, asadar, intelegerea acestor filosofi asa cum s-au inteles ei insisi, adica judecarea gandirii lor in fata tribunalului ratiunii si nu a tribunalului istoriei a carui instituire au permis-o, dar a carui autoritate nu o recunosteau.
La inceputurile sale, gandirea politica moderna ce culmineaza in istoricism se identifica tocmai cu acest imens refuz, fara insa ca acest caracter, negativ la originea sa, s-a excluda producerea, pe parcursul dezvoltarii aceleiasi gandiri, a unor reconstructii pozitive, a unor viziuni noi si veridice.
Meritul de a fi identificat sursa originara si sensul initial al gandirii politice moderne in aceasta recuzare si negare a filosofiei traditionale ii revine lui Leo Strauss. Descifrarea cronologiei si a sensului acestei rupturi se datoreaza geniului sau talmedic, incomparabilei sale eruditii, adaugate misterioasei libertati a celui care a parasit caverna. "Reflecta intotdeauna la ceea ce va numai mai tarziu << cele trei valuri ale modernitatii >>: dreptul natural modern, pregatit de Machiavelli si dezvoltat de Bacon, Hobbes, Spinoza, Descartes si Locke; criza dreptului natural modern si emergenta istoriei, declansate de Rousseau si elaborate de catre Kant si Hegel; istoricismul radical inaugurat de Neitzsche si culminat in gandirea lui Heidegger." 
Machiavelli, Hobbes, Hegel ilustreaza dezvoltarea gandirii politice moderne sub specia realismului sau a sacralizarii faptelor; Rousseau, Kant, Hegel chiar, exemplifica dezvoltarea gandirii politice moderne sub specia utopiei sau a sacralizarii dreptului.
Omul nu-si iubeste in mod natural seamanul, iar viata oamenilor impreuna nu ascunde nicio fericire proprie. De fapt, experienta cea mai comuna ne invata ca fiecare urmareste intr-o societate fie utilitatea, fie placerea strict egoista a propriei contemplari intr-o glorie vana. Societatea nu este asadar naturala, iar faptul social, departe de a putea constitui, asa cum se intampla la Aristotel, punctul de plecare al reflectiei politice, trebuie el insusi dedus din elemente anterioare lui: indivizii. Se poate spune atunci ca societatea politica reprezinta, in viziunea lui Hobbes, mijlocul reintoarcerii asupra sinelui a individului, instrumentul gloriei sale, scena de pe care acesta isi cauta admiratorii si aclamatorii? Raspunsul este negativ, acest interes al utilitatii sau al gloriei pe care individul il gaseste in relatia cu semenii sai nu se poate afla decat la originea unor mici societati, putin durabile, parti subordonate marii societati politice. De ce? "Pentru ca daca toti au parte de glorie, ca si de onoare, ea nu mai este nimanui de folos." 
Mai trebuie luati in considerare si cei care, siguri de ei insisi, nu cauta gloria, si nu ar avea deci nevoie de aceasta societate politica in care ei totusi traiesc.
"Cu toate ca confortul acestei vieti poate fi marit prin ajutor reciproc, de vreme ce poti, totusi, obtine, mai usor acest castig dominandu-i pe ceilalti decat asociindu-te cu ei, nimeni nu se indoieste ca natura lor i-ar impinge pe oameni cu mai multa putere catre dominatie decat catre asociere, daca nu ar fi existat frica." Frica: iata care este adevaratul motiv al socializarii. De fapt, daca oamneii nu poti fi reuniti nici printr-o bunavointa naturala, nici prin utilitate, nici prin dorinta de a se depasi unii pe altii intr-o lupta de prestigiu, trebuie sa recurgem la tema reciproca pentru a explica totusi faptul ca ei traiesc in societate. Oamenii se asociaza de bunavoie pentru a-si satisface nevoile reciproc. Hobbes nu o retine pentru ca aceasta pasiune l-ar conduce pe individ sa prefere dominatia asocierii. De fapt, nevoile fizice, foamea, de exemplu, isi gasesc experienta directa, naturala ca sa spunem asa, in furt, hotie, intr-un cuvant in jaf, exercitat asupra naturii sau asupra celorlalti oameni.
Dorinta de glorie, aceasta este una exclusiva. Cu alte cuvinte societatea in care un individ anume se bucura de un statut special presupune existenta unei mase de indivizi care nu au un asemenea statut. Dorinta de glorie nu este comutativa: chiar daca ar fi imaprtasita de toti, ea il impinge pe fiecare sa se distinga, deci sa se separe de ceilalti, apropiati sau nu. Ea nu se poate afla la originea acestei conduite rationale, necesare pentru socializarea oamenilor in absenta unei prietenii sociale spontane si naturale. Prin urmare, aceste pasiuni contribuie la separerea unor indivizi pe care natura nu i-a unit. Daca societatea nu-i este naturala omului, daca pasiunile naturale tind sa provoace ostilitate, de vreme ce societatea exista, ea nu se poate naste decat din ostilitate. Am putea admite ca, daca oamenii nu sunt in mod natural sociabili, ei nu sunt nici ostili, nici mai degraba indiferenti unii altora. Aceasta va fi solutia lui Rousseau; indiferenta determina insa independenta, iar dificultatile pe care le intalneste Rousseau pentru a-i reuni pe acesti vanatori solitari sunt bine cunoscute.

Fisiere in arhiva (1):

 Individ si Putere in Gandirea Politica Moderna.docx