Individ și Putere în Gândirea Politică Modernă

Gândirea politică modernă a atribuit istoriei sarcina de a restitui ceea ce filosofia tradițională numea adevăr sau, mai degrabă, căutare a adevărului, un obiect intelectual pe care omul modern nu îl mai poate numi. Ea însăși s-a condamnat astfel la ignorarea propiei istorii pentru că substituirea ideii de istorie celei de adevăr traduce aspirația către o gândire ce nu mai poate fi, dacă nu demontată, cel puțin contrazisă de o altă gândire.

Fondatorii politicii moderne, autorii care au făcut posibil istoricismul, erau filosofi ce invocau nu istoria, ci argumentele raționale pe care le credeau adevărate. Trasarea istoriei gândirii politice necesită, așadar, înțelegerea acestor filosofi așa cum s-au înțeles ei înșiși, adică judecarea gândirii lor în fața tribunalului rațiunii și nu a tribunalului istoriei a cărui instituire au permis-o, dar a cărui autoritate nu o recunoșteau.

La începuturile sale, gândirea politică modernă ce culminează în istoricism se identifică tocmai cu acest imens refuz, fără însă ca acest caracter, negativ la originea sa, s-a excludă producerea, pe parcursul dezvoltării aceleiași gândiri, a unor reconstrucții pozitive, a unor viziuni noi și veridice.

Meritul de a fi identificat sursa originară și sensul inițial al gândirii politice moderne în această recuzare și negare a filosofiei tradiționale îi revine lui Leo Strauss. Descifrarea cronologiei și a sensului acestei rupturi se datorează geniului său talmedic, incomparabilei sale erudiții, adăugate misterioasei libertăți a celui care a părăsit caverna. “Reflectă întotdeauna la ceea ce va numai mai târziu << cele trei valuri ale modernității >>: dreptul natural modern, pregătit de Machiavelli și dezvoltat de Bacon, Hobbes, Spinoza, Descartes și Locke; criza dreptului natural modern și emergența istoriei, declanșate de Rousseau și elaborate de către Kant și Hegel; istoricismul radical inaugurat de Neitzsche și culminat în gândirea lui Heidegger.”

Machiavelli, Hobbes, Hegel ilustrează dezvoltarea gândirii politice moderne sub specia realismului sau a sacralizării faptelor; Rousseau, Kant, Hegel chiar, exemplifică dezvoltarea gândirii politice moderne sub specia utopiei sau a sacralizării dreptului.

Omul nu-și iubește în mod natural seamănul, iar viața oamenilor împreună nu ascunde nicio fericire proprie. De fapt, experiența cea mai comună ne învață că fiecare urmărește într-o societate fie utilitatea, fie plăcerea strict egoistă a propriei contemplări într-o glorie vana. Societatea nu este așadar naturală, iar faptul social, departe de a putea constitui, așa cum se întâmplă la Aristotel, punctul de plecare al reflecției politice, trebuie el însuși dedus din elemente anterioare lui: indivizii. Se poate spune atunci ca societatea politică reprezintă, în viziunea lui Hobbes, mijlocul reîntoarcerii asupra sinelui a individului, instrumentul gloriei sale, scena de pe care acesta își caută admiratorii și aclamatorii? Răspunsul este negativ, acest interes al utilității sau al gloriei pe care individul îl găsește în relația cu semenii săi nu se poate afla decât la originea unor mici societăți, puțin durabile, părți subordonate marii societăți politice. De ce? “Pentru că dacă toți au parte de glorie, ca și de onoare, ea nu mai este nimănui de folos.”

Mai trebuie luați în considerare și cei care, siguri de ei înșiși, nu caută gloria, și nu ar avea deci nevoie de această societate politică în care ei totuși trăiesc.

“Cu toate ca confortul acestei vieți poate fi mărit prin ajutor reciproc, de vreme ce poți, totuși, obține, mai ușor acest câștig dominându-i pe ceilalți decât asociindu-te cu ei, nimeni nu se îndoiește că natura lor i-ar împinge pe oameni cu mai multă putere către dominație decât către asociere, dacă nu ar fi existat frica.” Frică: iată care este adevăratul motiv al socializării. De fapt, dacă oamneii nu poți fi reuniți nici printr-o bunăvoință naturală, nici prin utilitate, nici prin dorința de a se depăși unii pe alții într-o luptă de prestigiu, trebuie să recurgem la tema reciprocă pentru a explica totuși faptul că ei trăiesc în societate. Oamenii se asociază de bunăvoie pentru a-și satisface nevoile reciproc. Hobbes nu o reține pentru că această pasiune l-ar conduce pe individ să prefere dominația asocierii. De fapt, nevoile fizice, foamea, de exemplu, își găsesc experiența directă, naturală ca să spunem așa, în furt, hoție, într-un cuvânt în jaf, exercitat asupra naturii sau asupra celorlalți oameni.

Dorința de glorie, aceasta este una exclusivă. Cu alte cuvinte societatea în care un individ anume se bucură de un statut special presupune existența unei mase de indivizi care nu au un asemenea statut. Dorința de glorie nu este comutativă: chiar dacă ar fi imaprtasita de toți, ea îl împinge pe fiecare să se distingă, deci să se separe de ceilalți, apropiați sau nu. Ea nu se poate afla la originea acestei conduite raționale, necesare pentru socializarea oamenilor în absența unei prietenii sociale spontane și naturale. Prin urmare, aceste pasiuni contribuie la separerea unor indivizi pe care natura nu i-a unit. Dacă societatea nu-i este naturală omului, dacă pasiunile naturale tind să provoace ostilitate, de vreme ce societatea există, ea nu se poate naște decât din ostilitate. Am putea admite ca, dacă oamenii nu sunt în mod natural sociabili, ei nu sunt nici ostili, nici mai degrabă indiferenți unii altora. Aceasta va fi soluția lui Rousseau; indiferența determină însă independența, iar dificultățile pe care le întâlnește Rousseau pentru a-i reuni pe acești vânători solitari sunt bine cunoscute.