Ideea organizări europene pe parcursul istoriei - antichitate, evul medlu, perioada modernă și contemporană (până la 1945)

1. Noţiunea de Europa în antichitate

Cea mai veche atestare a cuvântului Europa avem în Teogonia lui Hesiode din sec. V î. Hr., dar

acesta atesta doar numele unei, preafrumoase femei, fiica lui Aghenor şi a Telephasei. Se pare

totuşi că nu ea dă numele bătrînului continent. Numele său e preluat de la zeiţa Oceanida, fiică a lui Tethys şi a lui Ocean, care purta frumosul nume Europa. Istoria Europei începe cu istoria Greciei antice, care prin multipli factori nu era altceva, decât o fidelă imagine a continentului şi continuă cu istoria civilizaţiei romane, ambele concentrate în bazinul Mării Mediterane, leagănul culturii europene. Concentrarea majorităţii teritoriilor în mâinile Romei n-a însemnat sfârşitul multitudinii de culturi la acel moment existenţe, acestea în decurs de multe sute de am vor influenţa la rîndul lor civilizaţia romană, astfel punând bazele culturii spirituale europene. Reeşind din aceasta, poate oare fi considerată lumea greco-romană un precursor al Comunităţii Europene? Câteva considerente ne dau un răspuns negativ: civilizaţia greco-romană a rămas totdeauna o civilizaţie orăşenească (polis,civitas), unde fiecare oraş a fost un stat, unele, precum Atena foarte democratice, altele, precum Sparta pur oligarhice. Aceste orâşe-state au cultivat în rândul propriilor cetăţeni un patriotism local perseverent şi atitudine de superioritate faţă de lumea înconjurătoare, în deosebi faţă de popoarele din Nordul Europei, considerate de către acestea “lumea barbară”. Adevărat e ca "părintele istoriei" Herodot împarte lumea cunoscută de grecii antici în trei pârţi mari : Europa, Asia şi Libia (Africa), dar lumea greacă rămâne în afara acestor teritori şi este considerată un hotar între, aceste părţi ale, lumii inferioare culturii şi civilizaţiei greceşti. Alexandru cel Mare introduce pentru prima oară în istoria Europei ideea imperiului universal, chiar încearcă s-o traducă în viaţă, dar ideea nu se bazează pe fuziunea popoarelor, ci pe dominaţie asupra acestor popoare. Această idee a imperiului universal va domina istoria Europei până în sec.XX. Impenul Roman va fi o continuare demnă a tradiţiilor lui Alexandru Macedon, dar niciodată în istoria Romei anţice ideea unei Comunităţi Europene ca proiect politic nu a fost menţionată. Europa a rămas pentru Romani doar noţiune geografică, iar pentru, menţinerea ordinei şi unităţii în acest „teritoriu ei au folosit un arsenal întreg de metode: diplomaţia, armata, administraţia, cetăţenii romani, populaţia locală etc. La momentul când acestea, s-au epuizat imperiul Roman a fost divizat în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, iar unitatea se va menţine prin intermediul cultului imperatoruiui. Din acest moment vor exista două Europe, două părţi diferite ale continentului cu vectori diferiţi în dezvoltarea de mai departe. O ultimă tentativă de-a menţine unitatea a fost întreprinsă de către Iustinian, dar a durat foarte puţin ţinip şi a fost ultima tentativă a antichităţii.

În concluzie putem spune că toată antichitatea a fost dominată de imperii, cu excepţia Greciei antice, dar ideea Organizării Europene n-a fost pusă la ordinea zilei în nici o parte a continentului antic, rămânând o noţiune pur geografică, neexploatată din punct de vedere politic. Lumea greco-romană a fost o civilizaţie mediteraneană, care a încercat să domine arealul european, dar nu să-1 unească într-o singură comunitate politică. Deşi din punct de vedere economic n-a fost ratat nici un moment de folosire a spaţiului european, superioritatea şi îngâmfarea greco-romană n-a permis să se întrevadă posibilitatea reală de Organizare Europeană în acea perioadă istorică.

2. Ideea unei Europe unice în evul mediu

Imigrările şi invaziile triburilor în Europa, precum şi extinderea continentală duc la diminuarea rolului bazinului Mării Mediterane. În această perioadă se va menţine o divizare a continentului în doua mari părţi. Partea Occidentală va folosi tot mai des termenul Europa, pentru prima dată inclusiv în scopuri politice, nu doar geografice. Această parte a Europei câteva sute de ani vâ fî dominată de Biserica creştina (Papalitate), pe când partea de răsărit va rămâne un veritabil, imperiu, continuator al tradiţiilor romane. Deşi ambele părţi au fost creştine, aceasta nu le-a apropiat nici până la Marea Schismă, nici după. Au existat ca două Europe creştine, dar diferite, iar din sec. XI partea de Est devine ortodoxă, iar cea de Vest rămâne catolică. Imperiul Bizantin treptat devine o "victima" a nesfârşitelor invazii şi până la urmă cedează unui nou imperiu în această parte a Europei - Imperiului Otoman. Din acest moment Marea Mediterană devine nu mai mult decât un "lac turcesc", o linie care va despărţi pentru multe sute de ani civilizaţia creştina de cea musulmană. Ţările creştine din bazinul acestei mări vor fi mai degrabă o periferie, decât un centru al continentului european. O ultimă puternică mişcare migraţionistă în Europa duce la ocuparea întregului Nord al Europei de către normanzi. Aceştea vor ajunge până la Islanda, dar şi până la Kiev, rolul pozitiv principal fiind aici introducerea în circuitul european Scandinaviei şi formarea unui bloc unic de navigaţie de Ia Neva pînă la Gibraltar. Perioada medievală continuă cu o lungă şi prosperă epocă a monarhiilor. În această perioadă Europa Occidentală prezintă un întreg nu doar prin factorul geografic, ci şi prin unitatea creştină în această parte a Europei, prin orânduirea feudală, prin acelaşi ritm de dezvoltare. Europa Orientală rămâne dominată de lumea slavă sau de Imperiul Otoman.

Merită menţionat faptul că gândirea politică medievală nu divizează Europa din punct de vedere politic, vorbind despre ea ca despre un tot întreg. Ea tinde spre un imperiu universal (Republica christiană), indiferent cine ar fi în frunte : papa sau regele. Instituţiile imperiale, începând cu cele ale lui Carol cel Mare sau Otton I, contribuie direct la formarea unei civilizaţii medievale europene, reprezentând o formă de convieţuire a diferitor popoare. Această formă se va dovedi a fi destul de viabilă şi va dispare abia după căderea imperiilor Otoman sau Habsburgic. Chiar sub formă de imperiu medieval, acest mod de convieţuire a popoarelor pare a fi un veritabil precedent al federalismului european, transmiţând ideea universalităţii de la lumea greco-romană, prin unificarea creştină a părţii vestice a continentului, spre epoca modernă. Un exemplu veritabil a implementării acestui universalism este cultura medievală a Renaşterii, care absoarbe elemente din toate civilizaţiile precedenţe, devenind un model demn de urmat în toate domeniile. În viaţa politică a fost mult mai greu de realizat principiul universalismului. În această perioadă avem o Europă a Statelor Mari, care tind să le "înghită" pe cele mici, astfel lărgind propriile hotare şi dictând politica proprie întregului continent. Statele Mari vor avea modele de stat semănătoare, ceea ce le va facilita tratativele pentru un echilibru politic în Europa, dar nicicând nu vor renunţa total la tentativele de hegemonie.