Guy Hermet - istoria națiunilor și a naționalismului în Europa

Robert B Reich (Munca naţiunilor. Prgătindu-ne pentru capitalismul sec XXI, Buc 1996)- afirmă că transnaţionalitatea economiei este un fapt cert şi asistăm la sfârşitul promovării interesului naţional în numele unei atitudini globaliste.Acstui trend însă i se opune un naţionalism cultural astfel încăt cu cât tendinţa globalistă este mai puternică cu atăt ne simţim mai legaţi de specificul care ne asigura identitatea.

Ernest Gellner(p11), naţionalism este „un principiu politic care aratăcă unitatea politică şi unitatea naţionalătrebuie să fie congruente.”

B Anderson(Imagined Communities=New York- Londres, Verso 1991, p 16), naţionalismul este „o comunitatea politică imaginară”.

Odată cu unificarea Germaniei şi Italiei în 1870-71, apar 2 concepţii asupra naţiunii şi naţionalismului:

- naţiunea contract, bazată pe adeziunea faţă de unele principii şi valori politice comune

- naţiunea specifică (culturală) referitoare la micro-naţionalitaţile care aspiră la crearea unui statut naţional statal bazat p considerente de ordin lingvistic, etnic şi religios.

Primele identităţi colective ale europenilor au apărut odată cu scindarea continentului. În ceea ce priveşte Europa de E şi V au existat 4 factori de scindare:

- căderea Imperiului Roman

- ruptura între creştinătatea ortodoxă şi cea catolică

- expansiunea turcă asupra Balcanilor

- divizarea socio-economică a ţărănimii (în V ea se emancipează de sub servitutea feudală în timp ce în E aceasta este întărită)

În mare parte, Europa Centrala se defineşte prin raportarea la Europa de Est caracterizată prin guvernări autoritare. J Rupnik(L’autre Europe) – „Paradoxul Europei Cenrale este decalajul între adeziunea sa faţă de civilizaţia, ideile politice şi instituţiile occidentale, pe de-o parte, şi realităţile sale social-economice, precum şi fragmentarea etnică, pe de alta”.

Sentimentul naţional apare cu aproximare în sec 18 avand la baza voinţa de a afirma un destin politic comun. O alta teorie care se presupune că ar fi stat la baza naţionalismului este „resentimentul unui popor faţă de altul generat de un traumatism istoric evident” (Liah Greenfeld), ura ar fi inspirat prima dată ideea de spaţiul etno-cultural (conflictul dintre musulmani şi crestini). Deşi termenul de „naţiune”(naţionalitate) se folosea frecvent până în sec 17, el nu desemna decăt un grup de străini care se amestecau cu populaţia în mijlocul cărei se integraseră (ex. negustori germani în Anvers, studenţi străini la Sorbona etc.)

Cronologia curentă situează existenţa primelor semne ale naţionalismului modern între mijlocul sec 17(revol engleză) – sf sec 18 (odată cu revol americana şi franceză). Conform tezei lui Gellner, industrializarea este factorul capital al remodelării naţionale a identităţilor politice. În opinia lui Hermet, teza nu se confirmă, doar tehnicile de comunicare în masă au dus la apariţia opiniilor publice naţionale, permiţănd manifestarea sentimentului naţional ca remediu al antagonismului de clasă. Astfel, naţionalismul se detaşează de principiul suveranităţii naţionale(pe care se baza pănă atunci), pentru a căpăta o autonomie care-l va face compatibil cu toate regimurile existente căt şi cu frustrările de identitate ale grupurilor umane fără organizare socială şi regim propriu. Apoi, după universalizarea sufragiului se impune educarea populaţiei prin insuflarea unui sentiment de supunere definit în termeni noinaţional-civismul. Acesta a fost întarit prin introducerea serviciului militar obligatoriu şi educaţia în limba oficială a statului.

Dupa revol franceză, în Franţa apar 2 perspective asupra naţiunii:

- Sieyes = naţiunea i-a chipul unui simplu cadru instituţional şi juridic

- Iacobinii = propun proiectul Naţiunii Universale în care oamenii se dedică exclusiv interesului public

La începutul sec 19, realităţile cu care se confruntau majoritatea statelor europene nu corespundeau acestor teorii( exista conducătyori cu identitate diferită de cea a su[puşilor sau naţiuni care nu aveau un stat propriu etc). Astfel apare o a 3 a teorie a naţiunii susţinută de Herde şi Fichte. Potrivit lor, nu statul organizează societatea ci invers, proclamănd astfel suveranitatea Naţiunii-Societate. Mai tărziu, E.Renan va opune acestui tip de naţionalism modelul său care afirmă legitimitatea unei naţiuni elective creată prin adeziunea voluntară a membrilor săi. Cele 4 interpretări se vor reduce la 2:

- a lui Herder, „verticală”, bazată pe etnie şi cultură, hotărând cu anticipaţie apartenenţa unui individ la o comunitate naţională

- a lui Renan, „orizontală”, care delimiează spaţiul unui stat creat prin libera alegere a individului uman.

Naţinea etnoculturală a lui Herder – este una naturală, de aici şi legitimitate superioară oricărei alteia. Acest tip de naţiune se identifică cu o limbă şi se situează deasupra statului. Cultura fiecărei naţiuni reprezinta ansamblul codurilor de limbaj, al simbolurilor, al tipurilor de raporturi sociale, al instutuţiilor şi al tehnicilor, totodată al modurilor de adaptare la influenţele împrejurărilor temporale şi spaţiale care le singularizeaza ca grupuri umane stabile, fie că e vb de o societate avansată, fie de o comunitate înapoiată. Herder respinge pretenţai eoropeană a universalităţii şi invalidează prejudecăţile rasiale, condamnă ierarhia stabilită între naţiunile civilizzate şi cele înapoiate. Pe de altă parte el pune valorile şi culturile pe picior de egalitate pentru a combate mai bine spiritul timpului şi principiul suveranităţii naţionale. Concepţia lui asupra naţiunii nu a încetat să infiltreze sentimentul naţionalist şi şovin în orice societate (anexarea Alasaciei şi Lorenei la Germania)

Naţiunea electivă a lui Renan – rasist, el susţine pînă în 1870 naţiunea făurită prin legitimitate dinastică însă odată cu anexarea Alsaciei şi Lorenei el invalidează acest tip de legitimitate. Cu toate acestea afirmă în 1947: „Principiul naţionalităţilor independente nu salvează specia umană de la război ci mai degrabă lupta popoarelor va degenera într-o exterminare a raselor”. Adept al republcanismului el consideră că un guvern reprezentativ nu poate funcţiona convenabil într-o ţară alcătuită din diferite naţionalităţi. De aici viziunea electivă asupra naţiunii legitimată printr-un consimţământ permanent, unificator. „O naţiune este aşadar o mare solidaritate constituită pe baza sentimentului de sacrificiu al celor ce l-au făcut şi al celor dispuşi să-l mai facă. Ea presupune un trecut...iar în prezent se rezumă la consimţământul de a continua viaţa comună. Existenţa unei naţiuni este ...un plebiscit zilnic”.

Aşa numita „febra naţionalităţilor” a avut 3 faze:

- dominaţia religioasă pînă în 1830

- afirmarea principiului marilor naţionalităţi odată cu unificarea politică a Italiei şi Germaniei

- revolta micro-naţinalismelor la sf sec 19.