Funcția publică în Franța și Germania

Definiţia funcţiei publice comunitare

Tradiţional, noţiunea de funcţie publică s-a impus ca o noţiune fundamentală a dreptului administrativ, ca fiind strâns legată de noţiunea de autoritate. O autoritate publică (un organ de stat) cuprinde din punct de vedere structural trei elemente:competenţă;mijloace materiale şi financiare;personalul structurat pe compartimente funcţionale sau specializate, pe ierarhii administrative şi funcţii, numai unele dintre ele fiind, însă, funcţii publice.

Etimologic, funcţia publică provine din expresia franceză „fonction publique”. Corespondentul englez al funcţiei publice este „civil service”. Cele două noţiuni exprimă filozofii diferite. Expresia franceză face trimitere la puterea publică, la autoritate şi dominaţie din partea statului. Expresia engleză pune în evidenţă mai mult „statul în serviciul cetăţeanului”.

Principiile fundamentale ale funcţiei publice se regăsesc în constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene. Prima problemă care i-a preocupat pe legiuitorii constituanţi a fost stabilirea competenţei pentru fixarea regulilor aplicabile funcţiei publice.

Regimul juridic al funcţiei publice poate fi completat cu clauze stabilite în contractul colectiv de muncă. În acest fel, regimul legal se completează cu cel contractual.

În toate statele membre ale Uniunii Europene s-au adoptat statute speciale pentru funcţionarii publici, care conţin dispoziţii generale şi de detaliu privind angajarea, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, condiţiile de promovare şi de pensionare, precum şi răspunderea acestora. În afară de statute există şi alte reglementări specifice pentru diferite aspecte ale funcţiei publice.

Există două sisteme de funcţie publică:

a) Sistemul funcţiei de carieră, expresie a principiului specificităţii administraţiei publice, a cărei funcţionare implică existenţa unui personal care este dotat cu competenţe particulare şi care îşi consacră viaţa profesională serviciului funcţiei publice. Într-un asemenea sistem, funcţia publică este structurată potrivit unei concepţii ierarhice. Funcţionarul, cu o pregătire adecvată, beneficiază de stabilitate

b) Sistemul lucrativ (funcţia publică de ocupaţie). Angajaţii sunt clasaţi în funcţie de nivelul calificării cerute, de capacitatea dovedită şi de nivelul remuneraţiei. Ei sunt recrutaţi pentru o funcţie precisă şi nu beneficiază de garanţii suplimentare de securitate a muncii. Calitatea funcţionarului este legată de existenţa activităţii respective şi de evoluţia acesteia.

În unele concepţii, sistemul permite recrutarea de specialişti şi, în paralel, economie de mijloace. Statul nu este obligat să finanţeze şcoli pentru formarea funcţionarilor.În practică, nici un stat nu aplică strict unul sau altul dintre sisteme. Funcţiile publice europene sunt supuse unei mişcări generale care se produce în defavoarea sistemului funcţiei de carieră. Totuşi, sistemul de carieră oferă posibilitatea supleţei şi flexibilităţii, ceea ce nu este de neglijat. Astfel, în ţări ca Spania, Belgia şi Franţa, unde este aplicat acest sistem, procedeul recrutării prin concurs permite selecţia prin supunerea candidaţilor la probe de verificare a cunoştinţelor şi aptitudinilor, probe din care să rezulte calitatea acestora

Germania

Agenţii publici aparţin celor două sisteme de funcţie publică: sistemul funcţiei publice de carieră, cu funcţionari supuşi dreptului tradiţional al funcţiei publice şi sistemul funcţiei publice de ocupaţie, al angajaţilor şi muncitorilor supuşi dreptului muncii.

Principiile privind funcţionarii se regăsesc în art. 33 al Legii fundamentale din 23 mai 1949, alte două legi importante ale funcţiei publice fiind cea referitoare la funcţia publică din 4 iulie 1953, modificată în anul 1971 şi Legea cadru de uniformizare a dreptului funcţiei publice din 1 iulie 1957, modificată în anul 1985. După reunificare, sistemul funcţiei publice a fost extins la fosta RDG, rezultând nu numai probleme de organizare, dar şi conflicte sociale. Foştii funcţionari din RDG trebuie să susţină teste de aptitudini pentru a pătrunde în funcţia publică federală.

Situaţia juridică a angajaţilor şi muncitorilor este fundamentată pe contractul de muncă de drept privat, reglementat de Codul civil, de convenţiile colective şi de regulamentele interioare. Angajatul este salariatul funcţiei publice, activitatea desfăşurată dându-i dreptul la asigurarea pentru bătrâneţe. Această activitate se află în evidenţa Convenţiei federale a angajaţilor. Muncitorul este salariatul funcţiei publice, iar activitatea sa îi dă dreptul la asigurarea pentru limită de vârstă, care este reglementată de către Convenţia colectivă a muncitorilor federaţiei, land-urilor sau comunelor. Salarizarea diferită a agenţilor contractuali decurge din acest fundament juridic. Muncitorii sunt recrutaţi de obicei pe baza unui contract reziliabil cu preaviz şi obţin garanţia ocupaţiei pe viaţă numai după 15 ani de serviciu şi după vârsta de 40 de ani.

Muncitorii se bucură de dreptul la grevă, ca o consecinţă a libertăţii sindicale. Dar, în domenii privind administraţia securităţii şi serviciile de interes public (sănătate publică, aprovizionare cu energie şi apă), greva poate avea loc numai cu respectarea unor cerinţe elementare (serviciu minim).

Descentralizarea gestiunii personalului evită influenţa prea mare pe care o poate căpăta un număr restrâns de persoane şi permite recrutarea potrivit criteriilor de aptitudine, calificare şi valoare profesională. La nivelul statului şi al land-ului, potrivit principiului autonomiei ministeriale, numirea şi promovarea funcţionarilor rămâne o prerogativă a fiecărui ministru. Dar, în realitate, decizia este adesea un rezultat al unui acord între partidele de guvernământ. La nivel local, şeful administraţiei, în calitate de funcţionar ales, face numirile şi determină avansarea funcţionarilor de carieră.

În această ţară, nu există nici un organ central care să aibă o vedere de ansamblu a problemelor funcţiei publice. În practică, Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Interne se ocupă de problemele funcţiei publice. Ministerul Federal de Interne se ocupă de statutul agenţilor federali şi de directivele fundamentale ale statutului personalului land-urilor. Ministrul de interne, un ministru al fiecărui land şi reprezentanţi ai administraţiei locale formează entitatea “patron” în negocierile cu sindicatele.

Formarea profesională este legată de angajare, datorită, în primul rând, sistemului angajării, căci noţiunea de concurs nu există. Angajarea este lăsată la alegerea administraţiei şi numirea în funcţie este considerată ca un act discreţionar.