Falsificationismul Popperian

Karl R. Popper, cunoscut in general ca "falsificationismul", si-a inceput cariera la Viena, in acelasi timp cu Cercul Pozitivistilor din Viena, si a publicat capodopera, The Logic of Scientific Discovery, in germana in anii ’30. Si-a petrecut anii din cel de-al Doilea Razboi Mondial in Noua Zeelanda, dupa care a emigrat in Anglia, unde s-a stabilit la Scoala de Studii Economice din Londra. Dupa moartea lui Bertrand Russell, Popper a devenit cel mai cunoscut filosof din Anglia, unde s-a bucurat de faima nu numai pentru munca sa in filosofia stiintei, ci si pentru opiniile sale socio-politice care au atacat Marxismul pentru a oferi o economie stiintifica si o teorie sociala.

La o prima vedere, Popper pare ca are multe lucruri in comun cu filosofii pozitivisti, in consens empiristic avand tendinta sa-l vedem adaugand un pic de accent diferit la opiniile fundamentale ale pozitivismului confirmationist, un fel de varianta a temei principale empiristice. De fapt, acesta este modul in care filosofii se uita la stiinta in afara consensului pe care l-a vazut el. Cu toate acestea, Popper a spus ca pozitia sa este de opozant extrem al pozitivismului, si a petrecut mult timp criticand pozitivismul si indepartandu-se de el. Deci, este important de inteles nu doar cat de mult timp a petrecut cu pozitivismul, dar, de asemenea, punctul sau de vedere a fost atat de diferit.

Popper accepta fundamentul deductiv nomological, modelul explicativ si ipotectic deductive prezentand o abordare a justificatiei. Astfel, el priveste activitatea de stiinta ca o deducere din imbinarea situatiilor de legi, teorii si conditiile initiale anumite observatii sau asa numitele declaratii “de baza” care sunt in vigoare cu privire la declaratiile unice constatate empiric ca fiind “fapte”. El este de acord cu consensul " contextul de descoperire ", care se ocupa cu originea unor ipoteze, care este considerata probabil o chestiune de psihologie. Ca pozitivism, el ia in consideratie doar “contextul de justificare", asa cum se cuvine , ca mod de ingrijorare pentru epistemologia stiintei Cu alte cuvinte, el cu aparatorii pozitivismului confirmationist sunt de părere ca filosofia stiintei se straduieste sa explice relatia dintre logica si ipotezele obtinute in urma experientei dovedite, care duc la acceptarea lor ca legi ale stiintei.

Popper a fost, de asemenea, nerabdator sa traga o linie intre stiinta si non-stiinst, dar el respinge pozitivismului, fiind ingrijorarat cu separarea semnificativa a stiintei din discursul lipsit de sens "metafizic", ca o strategie de absurd si fara rost. Astfel, el se refera la pozitivismul ca limbaj, cu sintaxa logica si semantica a unui ideal perfect" limbaj stiintific ", considerate probleme artificiale irelevante, pentru a justifica autoritatea rationala a cunostintelor stiintifice.

Preocuparea lui este cu ceea ce el a numit problema "delimitarii" sau de a distinge stiinta de pseudostiinta, si este din acea lectie pe care teoria lui o urmeaza. Modul in care Popper delimiteaza pseudo-stiinta de stiinta autentica, este ca pseudo-stiinta face totul pentru ca "teoria" lui sa devina imuna la orice respingere potentiala, in timp ce omul de stiinta autentica este dispus, chiar dornic, sa isi asume riscuri indranete in pledarea teorie care au potentialul de a fi infirmate de dovezi observationale. Aceasta este dorinta de a-si asuma riscuri, faptul ca conturile pentru cresterea cunostintelor stiintifice autentice; absenta sa în pseudo stiinta face aceste corpuri de stagneze convingeri.

Punctul principal a lui Popper este un punct extreme de elementar, daca o ia ca stiinta de afaceri care deduce consecintele observationale din declaratiile de legi si teorii si de conditiile initiale, nici o cantitate de observatii speciale rezultate pozitive se va dovedi vreodata (sau) a verifica adevarul despre ipotezele universale sau a legilor, pentru toate consecintele incercand astfel comiterea de eroarii bine-cunoscute afirmate astfel in consecinta. Cu toate acestea, chiar si o consecinta negativa observational unica ne permite sa se deduca in mod valabil ca coroborare a legilor si a conditiilor initiale din care se deduce nu poate fi adevarat.

Astfel, teoriile pot fi "respinse" sau "falsificate", de catre principiul valabil bine cunoscut de inferenta, cunoscut ca tollens modus Pe scurt, dovezile observationale nu pot dovedi niciodaa ca orice teorie generala este adevarata, dar le pot falsifica. Din aceste motive modelul lui Popper de justificare este cunoscut ca "Falsificationismul."

Acest punct logic este incontestabil si, desigur, nu a fost negat de pozitivism, care la inceputul anului a renuntat la modelul de "verificare" in favoarea celui de "confirmare." Acest lucru pare a fi o usoara diferenta mai degraba in accent decat in filosofie, diferita pe care Popper a vazut o in felul sau. De ce a facut el asa?

Din punctual de vedere a lui Popper, al pozitivismului si teoreticieni HD care vorbesc in termeni de "confirmare" au luat ca obiectiv de stiinta cu totul invers. Scopul nu trebuie sa incerce sa gaseasca sprijin in favoarea teorii, ci mai degraba sa gaseasca dovezi care le-ar respinge De cand pozitivismul ccontinuua sa vada intreprinderi stiintifice, cautand dovezi in faptele empirice care sa confirme teorii, el este in continua incercare de a face ceea ce este logic intre teorii si observarea inductive. El este in cautare pentru a justifica o inferenta particulara , faptele observationale, la universal, legi si teorii. Astfel, standardul hypothetico-deductivist ca Hempel este inca in vigoare ca un inductivist sub acoperire.

Subventii lui Popper cu Hume, considera ca problema de inductie este insolubila, dar el insista, probabil, destul de uimitor, ca inducerea nu este niciodată folosit in stiinta! Nu exista nici o motivare, sustine el, de la fapte la teorii. Oamenii de stiinta autentica nu sunt in cautarea de sprijin din fapte pentru teoriile lor, spune Popper, astfel incat nu este nevoie de nici o inferenta inductiva de la orbesationism la teorie.