Europa politică - cetațenie, constituție, democrație - recenzie

Autorul, profesor de ştiinţe politice şi director al Institutului de Studii Europene din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles, îsi începe lucrarea creionând un spaţiu conceptual, definind cetăţenia europeană în cadrul unui model de piaţă economică cât şi din prisma unei federaţii politice. Discuţia despre construcţia finală a Europei continuă până în zilele noastre între partizanii liberului schimb şi cei ai politicilor publice, sau între federalişti şi susţinătorii suveranităţii naţionale.

Discutând despre cele două dimensiuni ale cetăţeniei europene, autorul aminteşte că cetăţenia comunitară, definită încă din 1975 de Comisie, implica o relaţie pe verticală între cetăţeni şi Uniune. Aceasta trebuia să exprime apartenenţa cetăţenilor la o entitate politică nouă faţă de care au drepturi şi obligaţii în mod nemijlocit. Ambiţiile respective nu au fost atinse, existând la ora actuală o serie de relaţii juridice orizontale, între popoare din state diferite. Întradevăr, în dimensiunea sa “civică”, cetăţeanul aparţine unui spaţiu ce are mai întâi de toate un caracter european.

Cetăţenia europeană invocă o schimbare de la societatea civilă descrisă de Adam Smith, adică sfera autonomă a pieţei, spre cea a lui Tocqueville, spaţiu al vieţii sociale unde înfloreşte cetăţenia politică. În fapt ne îndreptăm către cea din urmă, în ciuda minimalismului ei ce priveşte legislaţia.

Din punct de vedere al organizării juridice, Uniunea respectă în mod egal principiile federaliste cât şi pe cele ale suveranităţii statului. Totuşi Uniunea nu este nici confederaţie, nici stat federal, ea este o federaţie de state. Aici este locul unde sensul cetăţeniei europene se fragmentează.

Marele merit al construcţiei europene este acela de a fi prezentat identităţile naţionale şi proiectul federal ca fiind complementare. Am putea asista totuşi la deconectarea dintre spaţiile publice naţionale dacă opoziţia faţă de proiectul Uniunii se transformă într-una de respingere totală a structurii, conchide autorul în finalul primului capitol.

Paul Magnette pune sub semnul întrebării încă din începutul celui de-al doilea capitol logica unei constituţii europene, amintind argumentul imbatabil al lui Joseph Weiler: „It works, why fix it?”. Dezbaterea pune în scenă atât adepţii sistemului suplu de „common law”, nescris şi evolutiv, cât şi pe cei ai unei constituţii formale, stabile şi fixe. Dar poate mai mult decât atât, prin aceste discuţii se ajunge la adevărata natură a Uniunii şi la concluzia că aceasta nu mai poate fi definită de termenii clasici ai statului.

Astfel s-a consacrat caracterul suplu, maleabil şi variabil al „guvernanţei la niveluri multiple” ce caracterizează Uniunea. Totuşi trebuie avute în vedere şi riscurile unei astfel de viziuni ce pot pune într-o poziţie inferioară aşa-zisa simplitate a guvernării naţionale sau chiar diluarea analitică a noţiunii de „guvernanţă la niveluri multiple” prin folosirea excesivă atât la nivelul Uniunii cât şi al statelor.

Ca un argument în favoarea limbajului constituţional, Magnette găseşte natura pedagogică drept principala virtute a acestuia. Dar atrage atenţia că forma dată de o constituţie trebuie să vină peste un fond deja existent, peste un corp de valori şi credinţe deja impărtăşite, altfel ea poate servi la fel de bine drept faţadă peste o stare de fapt cu totul diferită, indicând exemplul „democraţiilor populare” din fostele republici sovietice. Astfel, complexitatea Uniunii şi caracterul incompatibil cu aceasta al substanţei normative constituţionale vin ca argumente impotriva constituţionalizării Europei.

În ciuda tuturor diferenţelor, europenii au tot mai mult consţiinţa patrimoniului valorilor lor comune. Dar confuzia alimentată de asocierea termenului de „constituţie” cu statul si evitarea stipulării în clar a unui text care să încludă acest patrimoniu amână luarea unei decizii. Autorul invită la o dezbatere publică în care fiecare să îşi susţină argumentele fiind în acelaşi timp deschis către celalţi. Chiar dacă această dezbatere ar putea accentua conflictele, trebuie să apelăm la principiul Uniunii Europene de toleranţă constituţională, prin care popoarele se pot înţelege mutual.