Etape în Evoluția Integrării Europene

UE face parte dintre cele mai de succes proiecte de unificare din storie. După perioadele tulburi de după războaie, continentul european a depăşit criza cu ajutorul integrării. Naţiunile europene au conştientizat că dezvoltarea se realizează prin cooperare în toate domeniile. Conflictele de orice fel se soluţionează doar pe calea negocierii. Acestea reprezintă doar câteva motive pentru care Uniunea Europeană a dobândit recunoaşterea internaţională ca model pentru cooperarea regională şi pentru politica de urmat.

Integrarea economică europeană a avut influenţe pozitive asupra dezvoltării economice şi asupra standardelor de viaţă ale cetăţenilor. Schimburile economice între ţările europene au devenit mult mai dinamice datorită eliminării taxelor vamale şi a contingentărilor, în primă fază, prin stabilirea uniunii vamale. Apoi au fost eliminate barierele netarifare prin introducerea libertăţii de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi a persoanelor. Ulterior, introducerea monedei unice europene a constituit pentru unele ţări europene trecerea la o nouă etapă a integrării: Uniunea Economică şi Monetară.

Etapa spre care tinde Uniunea Europenă prin Tratatul de la Lisabona este accea a cetăţeniei unice europene şi a unei Constituţii comune, însă deocamdată această fază a integrării politice nu a fost atinsă.

Pentru a înţelege mai bine procesul integrării europene trebuie amintite câteva evenimente anterioare formării uniunii propriu-zise dar care au stat la baza comunităţii europene de astăzi. Catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război Mondial a dus la înfiinţarea unor organizaţii menite să împiedice izbucnirea de noi conflicte şi care să fie un fel de garanţie a păcii şi stabilităţii în zona europeană. De altfel, la nivel mondial şi Organizaţia Naţiunilor Unite a fost constituită încă din anul 1945 iar Fondul Monetar Internaţional tot în 1945.

Organizaţii astfel înfiinţate - atât internaţionale, cât şi europene - aveau în comun faptul că erau forme de cooperare pur interstatale. Susţinătorii ideii de stat federal european, adică cei care susţineau o formă mai intensă de cooperare, au încercat să obţină, măcar în anumite domenii, un grad mai mare de integrare, în speranţa că astfel se va ajunge la o extindere progresivă a ariilor de cooperare. Franţa a oferit premisele concrete în sensul urmăririi acestei strategii, care de altfel venea să răspundă unor interese naţionale proprii: cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a oţelului. Această cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din industria grea germană, dar urmărea, în egală măsură, să încurajeze procesul de împăcare dintre statul francez şi cel german. Astfel, în 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul Plan Schuman. La scurt timp după aceea, în 1951, reprezentanţii Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat la Paris Tratatul privind constituirea Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi: nu era vorba doar de o zonă de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Propunerile statelor Benelux privitoare la cooperarea şi în alte domenii au fost enunţate la Conferinţa de la Messina în anul 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO, ele fiind extrem de bine primite. În cele ce au urmat, s-a stabilit un comitet format din reprezentanţi guvernamentali sub conducerea ministrului belgian de externe Paul-Henri Spaak, care urma să elaboreze un raport, invitând şi Marea Britanie să ia parte la dezbateri. Marea Britanie s-a retras însă pentru că nu credea că putea fi creată o zonă de liber schimb atât de liberă cât şi-o dorea ea. Raportul Spaak, prezentat în 1956 a devenit astfel baza negocierilor care urmăreau echilibrarea destul de dificilă a intereselor între Germania şi Franţa.

În 1957 s-a ajuns la un consens: Tratatele pentru constituirea unei Comunităţi Economice Europene (CEE) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost semnate la Roma, de unde şi numele "Tratatul de la Roma", de către statele membre ale CECO şi au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era instituiriea unei pieţe comune, adică eliminarea totală a barierelor comerciale dintre statele semnatare prin instituirea unor tarife vamale externe şi a unei politici comerciale comună. În schimb, anumite reglementări cu privire la coordonarea politicii economice şi monetare, precum şi la alte domenii, ca de exemplu politica agrară, politica transporturilor sau anumite aspecte care ţineau de politica socială aveau un conţinut mai generalist.

În ceea ce priveşte factorii determinanţi ai procesului de integrare, putem spune că, în acel moment, amintirea încă vie a războiului și interesul în vederea menţinerii păcii au trecut într-un plan secundar, interesele economice ale statelor devenind, în schimb, tot mai importante.