Drepturile omului - organe subsidiare ale ONU pentru protecția drepturilor omului

Omul beneficiază de drepturi inerente tuturor fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, lucrează sau trăieşte, indiferent de naţionalitate, rasa, sex, credinţe religioase,filozofice sau politice, stare materiala, deoarece aceste prerogative au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii, securităţii si păcii mondiale.

Cadrul instituţional internaţional al drepturilor omului este format din organizaţiile internaţionale guvernamentale care au competenţe în această materie. Alături de acestea, un rol important, în continuă creştere, revine - în virtutea statutului lor consultativ (cu vocaţie universală sau regională) - organizaţiilor internaţionale neguvernamentale. Evident, este vorba despre cele care au inclusă promovarea şi/sau protecţia drepturilor omului între obiectivele lor sau au fost creare exclusiv în acest scop.

Naţiunile Unite reprezintă o structură foarte largă şi foarte complexă pentru astfel de preocupări, în sistemul său coexistînd organisme cu structuri şi competenţe variate, ţinînd seama şi de convenţiile adoptate în domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la rândul lor, unele organisme de evaluare a modului în care statele-părţi îşi îndeplinesc obligaţiile. Funcţiile principale ce revin acestor organizaţii ce formează cadrul instituţional al drepturilor omului sînt promovarea, în cea mai mare parte din cazuri, şi/sau protecţia drepturilor omului.

În ceea ce priveşte metodele utilizate în cadrul acestor structuri, acestea sînt foarte variate, încerdndu-se, de fiecare dată, adaptarea lor la scopurile urmărite şi la resursele existente. Oricum, contactul politic interguvernamental este esenţial, el fiind facilitat prin schimbul de experienţă rezultat din discutarea rapoartelor transmise de către state, în baza obligaţiilor pe care şi le-au asumat. În anumite situaţii, dialogul interguvernamental, este amorsat prin procedura unor sesizări (plîngeri) interstatale sau individuale, precum şi prin alte modalităţi convenite.

Cadrul instituţional al Naţiunilor Unite

După primul război mondial, alături de drepturile civile şi politice, au fost înscrise în unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru şi inviolabil. Încă din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducătoare din unele ţări participante la coaliţia antihitleristă s-au preocupat de ideea consfinţirii pe plan internaţional a unor principii de drept privind drepturile omului, "restaurării libertăţilor individuale clasice".

Atrocităţile petrecute în răstimpul celui de-al Doilea Război Modial i-au făcut pe oameni să se gândească cum ar putea aplica, pe tot cuprinsul lumii, principiile enunţate de drepturile omului. Istoria nu trebuia în nici un caz să se mai repete vreodată. Toţi oamenii lumii trebuiau să se bucure de drepturi şi libertăţi fundamentale. Acest lucru a constituit una dintre cele mai importante forţe motorii care au condus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin aderarea tuturor statelor la această organizaţie, drepturile omului nu mai erau claustrate la nivelul statelor şi deveneau o problemă a comunităţii statale internaţionale. Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a Naţiunilor Unite, a fost adoptat la data de 26 iunie 1945.

După cel de-al II-lea război mondial, Naţiunile Unite au căpătat, conform Cartei, un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea internaţională a drepturilor omului. Numeroase organe principale şi subsidiare din sistemul O.N.U. desfăşoară anumite activităţi în această direcţie.

O funcţie deosebită o are Adunarea Generală, care, prin numeroasele sale rezoluţii, a contribuit intr-o măsură importantă la afirmarea şi dezvoltarea drepturilor omului. În baza art. 62 al Cartei O.N.U. Consiliul economic şi social (E.C.O.S.O.C.) are un rol deosebit în domeniul drepturilor omului. El poate "să facă recomandări în scopul promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale". De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru protecţia drepturilor omului.

Comisia drepturilor omului este organismul central. în cadrul sistemului Naţiunilor Unite care se ocupă cu probleme ale drepturilor omului. Este un organ subsidiar al E.C.O.S.O,C, înfiintat în 1946. La constituirea Comisiei numărul membrilor săi a fost de 18. În anul 1961 – prin Rezoluţia nr. 845 a E.C.O.S.O.C. – numărul membrilor Comisiei a crescut la 21; în 1966 la32; în 1979 la 43, iar în anul 1990 la 53 de membri, câţi arei şi în prezent. Membrii Comisiei sunt aleşi pe o perioadă de 3 ani, pe o bază geografică echitabilă (15 membri din statele Africii, 12 membri din statele Asiei, 11 membri din statele Latino-Americane şi Caraibe, 5 din statele Est-Europene şi 10 membri din Europa Occidentală şi alte state).

În principiu, in baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii E.C.O.S.O.C., Comisia este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului. Activitatea Comisiei constă, in principal, din încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial: elaborarea. unor proiecte privind documentele internaţionale in. domeniul drepturilor omului - spre exemplu, proiectele celor două Pacte referitoare la drepturile. omului; examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului in orice parte a lumii, cu un accent special pe situaţiile de violări masive şi flagrante; încercarea de a preveni şi elimina, prin persuasiune şi dialog, violările drepturilor omului; elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării normelor universal recunoscute şi acordarea de asistenţă prin programul serviciilor consultative ale Centrului pentru drepturile omului.