Diplomația militară - evoluție istorică și statut

CONCEPTUL DE DIPLOMAŢIE MILITARĂ

Evenimentele internaţionale din ultimele decenii au impus îmbunătăţirea şi dezvoltarea activităţii diplomatice. Practica diplomatică cunoaşte ca urmare a diversificării relaţiilor internaţionale, şi o diversificare a atribuţiilor diplomaţilor, fapt ce a determinat apariţia unor funcţii distincte de ataşaţi speciali. Având în vedere obiectivele urmărite sau metodele folosite de diplomaţie, s-a impus abordarea ei şi din altă perspectivă, astfel că astăzi există diplomaţie parlamentară, diplomaţie economică sau diplomaţie militară.

Diplomaţia militară este definită ca “totalitatea măsurilor şi mijloacelor utilizate pe cale diplomatică pentru realizarea anumitor scopuri în domeniul militar”1. Ea s-a afirmat ca o componentă permanentă, activă şi reprezentativă a diplomaţiei. Ea reprezintă o parte a diplomaţiei clasice, ele nu pot fi separate, având trăsături şi obiective comune, aşa cum este sarcina de promovare a politicii externe a statului.”Conceptul de <diplomaţie> militară nu poate fi rupt de <diplomaţia> clasică, chiar dacă terminologia implică două domenii ce par a fi într-o contradicţie principială”2. Însă cele două concepte se diferenţiază prin metodele şi mijloacele de acţiune folosite. Diplomaţia militară constă într-un ansamblu de activităţi şi acţiuni efectuate de instituţia militară atât în ţară cât şi peste hotare, pe baza unor tratate şi acorduri bilaterale sau multilaterale încheiate cu diferite state, cu scopul de a spori încrederea şi cunoaşterea reciprocă, precum şi pentru întărirea securităţii zonale, regionale şi globale. Un rol important în diplomaţia militară îl au instituţiile care îşi desfăşoară activitatea prin negocieri şi tratative ce vizează politica externă cu scopul de a apăra drepturile şi interesele statului în relaţiile internaţionale.

1. Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pag. 358

2. Asociaţia Diplomaţilor militari în rezervă şi în retragere „Alexandru Ioan Cuza”, Diplomaţia Română a apărării: un secol şi jumătate sub zodia Minervei: scurt istoric, Editura Medro, Bucureşti, 2007, pag. 13

EVOLUŢIA ISTORICĂ

Încă din cele mai vechi timpuri, din perioada antică, militarii erau folosiţi pentru a afla informaţii cât mai exacte despre forţele deţinute de duşmani, dacă se pot realiza alianţe şi cel mai adesea interveneau în luptele dintre pretendenţii la conducerea unui stat. Erau folosiţi soli, iscoade, sau ostatici3. Însă importanţa ataşatului militar a devenit cu adevărat sesizabilă în secolul al XVII-lea în timpul Războiului de 30 de Ani, atunci când ducele de Richelieu a trimis militari în alte ţări ca sa ţină legătura cu puterile aliate, să supravegheze evoluţiile în domeniul militar şi să adune informaţii. “Războiul de 30 de Ani (1618-1648) este important pentru evoluţia diplomaţiei deoarece în această perioadă s-a născut ideea că viaţa internaţională are nevoie de instituţii capabile să evite evenimentele şi războaiele dezastruoase”4. Richelieu susţinea că diplomaţia nu este o operaţie ad-hoc, ci o activitate continuă, iar evoluţia militară a celorlalte state trebuie permanent supravegheată.

La sfârşitul Evului Mediu, pacea de la Westfalia din 1648 a pus capăt luptelor religioase şi în Europa se instaurează principiul echilibrului de forţe şi se afirmă principiul suveranităţii şi al egalităţii în drepturi a statelor, iar în aceste condiţii rolul militarilor devine din ce în ce mai important pe plan internaţional, ei fiind trimişi ca reprezentanţi personali ai suveranilor pe lângă omologii lor, cu scopul de observare şi analizare a celorlalte forţe armate sau chiar în calitate de ambasadori. În secolul al XVIII-lea a devenit o practică trimiterea de ataşaţi militari în ambasade. Richelieu a fost considerat primul om de stat care a “pus bazele instituţiei ataşaţilor militari”5 şi el a trimis diferite persoane pentru a supraveghea activitatea militară a altor state.Până la sfârşitul secolului, marea majoritate a statelor aveau ataşat militar şi această tendinţă s-a accentuat odată cu apariţia instituţiilor de apărare naţională şi crearea imperiilor coloniale.