Destrămarea Iugoslaviei

Despre destramarea Republicii Federative Socialiste Iugoslavia sau scris si se mai scriu foarte multe lucruri atat in presa internationala,cat si in numeroasele manuale de istorie ce au aparut dupa 1992.Am spus ’’se mai scriu’’ deoarece se pare ca acest proces de destramare inca nu a luat sfarsit ,drept dovada fiind declaratia de independenta a regiunii Muntenegru precum si situatia instabila din Kosovo.

Am ales aceasta tema pentru elaborarea referatului,datorita evenimentelor ce s-au petrecut in ultimele zile pe teritoriul provinciei sarbe Kosovo,mai bine zis ’’protestele’’ ce au loc in aceste zile.Bineinteles ca proteste este prea putin spus pentru ca nu cred ca imaginea pe care am vazut-o, un albanez urcat pe o biserica crestina impingand cu piciorul crucea cu scopul de a o da jos de pe biserica,este doar un simplu protest.Acele biserici care au fost construite pe teritoriul Serbiei cu mult inainte de venirea albanezilor pe acele teritorii.Si imi pare rau petru ca tot ei’’albanezii’’ din Kosovo sunt sustinuti in tot ceea ce fac de catre SUA si de o parte din puterile europene,de aceea rog sa-mi fie scuzat subiectivismul cu care am abordat acest referat.

Asadar mi-am propus prin aceasta lucrare sa evidintiez unele cauze ce au dus la rezultatele cunoscute,dar si cum s-a derulat procesul in sine.

Inca de la inceput trebuie sa specific ca după izgonirea în anul 1945 a ocupanţilor de pe teritoriul iugoslav este proclamată „Republică Populară Federativă Iugoslavia (din anul 1963 – Republica Socialistă Federativă Iugoslavia –RSFI).Cu Federaţia iugoslavă oferea subiecţilor săi prerogative nemaipomenit de largi, dar numai pe plan economic. Federaţia era alcătuită din şase republici unionale (Serbia, Muntenegru, Slovenia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia) şi două ţinuturi autonome unionale (Voivodina şi Kosovo-Metohia).Ultimele, conform noii constituţiii adoptate în anul 1974, deşi intrau în componenţa Serbiei, dispuneau de drepturi practic egale cu cele ale republicilor unionale.

Cu o suprafata de 255.804 kmp si o populatie de 23.724.919 locuitori era unul dintre cele mai puternice state din Balcani dar si din lagarul tarilor socialiste.Primul conducator al statului a fost Ivan Ribar,urmat de Josip Bros Tito care a si devenit cel mai marcant dintre liderii pe care ia avut vreodata Iugoslavia.

Tito a aplicat în Iugoslavia un nou model al socialismului care se deosebea radical de cel sovietic şi pe care Lenin îl calificase drept „anarho-sindicalism”. Întreprinderile şi celelalte mari mijloace de producţie se aflau în proprietatea colectivelor de muncă şi nu a „întregului popor”. Unităţile industriale, agricole, de comerţ şi servicii de talie mică şi mijlocie alcătuiau sfera proprietăţii private. Ţara era deschisă şi pentru investiţiile de capital străine. Si din acest motiv Iugoslavia a fost cea mai prosperă ţară socialistă care se deosebea printr-o îmbinare a economiei de piaţă cu unele garanţii de siguranţă socială pe care le oferea orînduirea comunistă. Peste un milion de iugoslavi lucrau în calitate de emigranţi economici în Germania şi ţările scandinave. Transferurile valutare trimise de ei acasă alcătuiau o importantă sursă de venit pentru bugetul iugoslav. Agricultura se deosebea prin eficienţă înaltă, datorită faptului că Tito încă în anul 1947 a renunţat la colectivizarea rigidă şi forţată pe care o promovase pînă atunci sub influenţa practicii sovietice. O deosebită dezvoltare căpătase turismul care aducea şi el miliarde de dolari în bugetul federal. Ţara era deosebit de atrăgătoare pentru străini. Vara, minunatele plaje ale Dalmaţiei croate şi Istriei slovene erau literalmente invadate de către aceşti turişti care iarna se odihneau la staţiunile balneare alpine din Slovenia sau Bosnia. Vilegiaturiştii străini erau atraşi de preţurile relativ ieftine şi serviciile de calitate oferit de locurile de agrement şi de odihnă iugoslave. Hotarele Iugoslaviei erau larg deschise atît pentru intrare, cît şi pentru ieşire (un lucru nemaipomenit pe atunci într-o o ţară comunistă).

În perioada „Războiului Rece”, Iugoslavia titoistă se deosebea printr-o politică externă independentă şi echidistantă de poziţiile marilor puteri. Acest fapt, precum şi „erezia” anarho-sindicalistă pe plan economic, a atras mînia din partea lui Stalin. Acesta a excomunicat Iugoslavia din mişcarea comunistă internaţională (în care pe urmă ea singură nu a mai dorit să mai revină, deşi i s-au făcut avansuri insistente din partea lui Hruşciov şi Brejnev). SUA şi celelalte mari puteri occidentale priveau Iugoslavia ca pe o portiţă în lagărul socialist închis etanş cu ajutorul „cortinei de fier” lăsate de către occidentali la iniţiativa lui W. Churchill peste frontierele cu ţările pro-sovietice. Iată de ce safeurile Apusului erau larg deschise pentru iugoslavi.

Datorită tuturor acestor factori luaţi în ansamblu, Iugoslavia se deosebea de restul ţărilor socialiste printr-un belşug de bunuri materiale şi servicii a căror calitate şi cantitate se apropiau de standardele occidentale. Prin pilda iugoslavă, Occidentul îndemna restul ţărilor comuniste la cooperare şi desprindere de blocul sovietic. De menţionat că această politică a dat anumite rezultate. Urmînd exemplul iugoslav, regimul lui Ceauşescu din România, al lui Ianos Kadar din Ungaria şi al lui Edward Gierek din Polonia au manifestat o disidenţă prudentă faţă de Cremlin.

Cauzele colapsului iugoslav

Nu toate însă erau bune şi frumoase în fosta Iugoslavie. Sub vitrina strălucitoare a relativei bunăstări materiale se ascundeau carenţe şi contradicţii foarte grave care pînă la urmă au dus la prăbuşirea mitului iugoslav. În această ordine de idei se deosenesc mai mulţi factori, printre care: