Curtea de Conturi a UE

Întroducere

Efectele destabilizatoare a celor două războaie sîngeroase și slăbirea poziției Europei în lume a dus la conștientizarea pe scară largă a faptului că numai pacea și acţiunea concentrată pot transpune în realitate visul unei Europe puternice şi unite.

Încă din 1620, ducele de Sully concepe ,,un corp politic format din toate statele Europei, care să poată asigura pacea veșnică și schimburi comerciale neîntrerupte între membrii săi. În secolul al XIX-lea, Victor Hugo scria că, ,,va veni o vreme cînd cele 2 mari grupări, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, vor fi strîns legate prin comerț și industrie”. Cu toate acestea, ideea de Europă Unită s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial. Primii pași s-au făcut în anii 1946-1957 prin constituirea OECE (Organizația Europeană de Cooperare Economică), CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), EUROATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) și CEE (Comunitatea Economică Europeană). Apoi pînă în 1973 ,,Europa celor șase” (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) devine ,,Europa celor nouă” prin aderarea în acel an a Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei.

Un nou impuls se resimte în anii 1947-1985. Aderă în această perioadă Grecia, Spania și Portugalia, iar în februarie se semnează Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieței Unice. În perioada 1986-1995 uniunea se extinde ajungînd de la ,,Europa celor doisprezece” la ,,Europa celor cincisprezece” prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, iar, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, se lansează moneda unică europeană și se proclamă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană se distinge față de alte organizații internaționale prin modelul său de integrare care se situează dincolo de cooperarea tradițională între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din competențele lor la nivel comunitar. Pe lîngă puterile naționale și locale există și o putere europeană, avînd la bază instituții democratice și independente, mandatate să intervină în domeniile în care interacțiunea comună este considerată mai eficientă decît acțiunea separată a statelor membre conform principiului subsidiarității ce are menirea de a asigura luarea deciziilor cît mai aproape de cetățean. Uniunea Europeană are propriile instituții și instanțe comunitare: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Tribunalul de prima instanță, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, Banca de Investiții, Banca Centrală Europeană, Fondul European de Investiții, Mediatorul European și Curtea Europeană de Conturi.

• Înființarea Curții de Conturi. Istorie și evoluție.

Curtea de Conturi a Uniunii Europene - cea mai tânără instituţie a UE, denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii „gardianul“ finanţelor sale, a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, fiind specializată în controlul financiar, avînd scopul de a verifica regularitatea veniturilor și cheltuielilor în vederea unei bune gestionări a fondurilor europene.

Comunitatea Europeană nu dispunea de o Curtea de Conturi înainte de 1975. Prin tratatele institutive, atribuțiile contabile și de control financiar erau realizate separat, în cadrul fiecărei Comunități. Sistemul finanțărilor Comunității prin resursele proprii a necesitat organizarea unui control financiar extern mai stabil decît era organizat în CECO, CEE și EUROATOM. Astfel vechile organe de control extern ale Comunității, și, în particular a Comisiei de control a Comunității Economice care a fost instituită prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, unificate mai apoi într-un „Comitet de revizie” prin Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, au fost succedate de Curtea de Conturi.

Necesitatea creării acestei instituţii a fost determinată de creşterea importantă a volumului finanţelor comunitare, de diversitatea surselor şi a cheltuielilor acestora, de complexitatea operaţiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum şi a gestionării creditelor bugetare.

Din punct de vedere istoric, crearea Curții de Conturi Europene coincide cu modelarea puterilor Parlamentului European: lărgirea puterilor Parlamentului European în materie de control bugetar și finanțarea integrală a bugetului Uniunii Europene din resurse proprii. În contextul expus, prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, Parlamentului i s-a acordat drepturile (i) de a examina corectitudinea execuției bugetului Comunității Europene la sfârşitul fiecărui exercițiu financiar anual, (ii) de a stabili dacă modul în care Comisia a cheltuit bugetul a fost judicios şi corect, (iii) de a respinge bugetul comunitar, (iiii) de a acorda Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului, cît și s-a prevăzut instituirea unei Curți de Conturi.

Existența unui buget propriu al Uniunii Europene, distinct de cel al statelor membre și faptul că autonomia financiară fusese acordată instituțiilor europene sunt 2 elemente care pledează, prin esența lor, în favoarea creării unui organ de control extern specific pentru veniturile și cheltuielile comunitare.

Principalul impuls în crearea Curții de Conturi Europene a venit din partea lui Heinrich Aigner, președintele Comisiei pentru control bugetar a Parlamentului European, care, încă din 1973, a pledat cu convingere pentru înființarea unui organism de audit extern la nivel comunitar. Curtea de Conturi Europeană și-a început activitatea în octombrie 1977, având sediul la Luxemburg. Hans Kutscher, președintele Curții de Justiție a Comunităților Europene la acea vreme, a salutat crearea Curții de Conturi, pe care a numit-o „conștiința financiară a Comunității”.

Fiind cea mai puțin cunoscută dintre instituțiile Comuntății Europene, de la începutul activității sale, Curtea de Conturi Europeană îndeplinește rolul de auditor extern al UE, urmărind să îmbunătățească gestiunea finanțelor UE și să contribuie la asigurarea răspunderii publice pentru colectarea și cheltuirea bugetului UE prin activitatea sa de asigurare și prin recomandările oferite.