Cooperare și Dezvoltare Transfrontalieră în Europa Mediană

Europa se clădeşte mereu. Europa, în ansamblul ei, este caracterizată de existenţa unei istorii şi a unei culturi comune. Însă totodată, continentul în întregimea lui este brăzdat de multe frontiere a căror dinamică a fost definită întocmai de trecutul său milenar. Poziţionată între oceanul Atlantic şi continentele Asia şi Africa, desentă de geografie şi prelucrată de istorie, Europa este o realitate vie de o vreme destul de îndelungată, încă de când grecii i-au dat numele ce astăzi îl deţine. Secolele XIX şi XX au fost acelea în care s-au creat şi s-au consolidat statele naţiuni. În cele mai multe din aceste cazuri, frontierele de stat nu au concis cu cele etnice sau cu cele naturale. Multe dintre sursele de conflict au provenit tocmai din dorinţa de-a face să coincidă aceste tipuri de frontiere.

Însă, aşa cum cere titlul, lucrarea de faţă va trata subiectul cooperării şi dezvoltării transfrontaliere în Europa Mediană, dar nu înainte de a face precizarea că de-a lungul anilor noţiunea de Europa Mediană a deţinut tot atâtea definiţii sau accepţiuni ale termenului, câţi analişti au îndrăznit să o descrie.

Astfel că, în viziunea lui Pierre Riquet, Europa Mediană e mult deplasată spre nord-vest, cuprinzând state ca Germania, Austria, Elveţia la care se alipesc Olanda, Belgia şi Luxemburg, o regiune dens populată şi activă economic. Un alt autor, Michel Foucher, deplasează Europa spre est, incluzând în Europa Mediană ţările care 45 de ani au făcut parte din vestul URSS-ului şi care se constituie într-un fel de Europă Mediană dezvoltată de la nord la sud între Europa Occidentală (Germania şi Austria) şi noua Europă de Est compusă din statele desprinse din fosta URSS. Yves Lacoste considera ca Europa Mediană cuprinde ţările dintre Marea Baltică la nord şi cea Adriatică la sud. Evident, părerile sunt diferite şi exemplele date, prea puţine, însă cert este că Europa Mediană reprezintă un concept spaţial dinamic care nu este identic cu cel al Europei Centrale, însă nici nu o exclude pe aceasta, este un concept spaţial deschis evoluţiilor de perspectivă.

Fenomenul transfrontalier a apărut înainte de anii ’60 ai secolului trecut ca şi relaţii şi activităţi solidare între comunităţi sociale situate de o parte şi de alta a frontierelor(mai precis între unele ţări membre ale UE). Filosofia cooperării transfrontaliere are la bază ideea potrivit căreia cel puţin două regiuni de frontieră consideră că pot rezolva mai bine o serie de probleme dacă o fac împreună, ci nu abordându-le în mod unilateral. Realizări transfrontaliere au existat în blocul comunist european şi se vorbea în acest ontext despre decizii luate la nivel central al statelor decise să pună în valoare anumite potenţialităţi sau resurse a căror exploatare eficientă să fie făcută în comun şi avem ca exemplu Porţile de Fier I şi II, simbol al colaborării dintre România şi Iugoslavia.

Imediat după constituirea statelor-naţiuni cooperarea tranfrontalieră în Europa a rămas slab dezvoltata date fiind rivalităţiile, memoria istorică şi conflictuală, suspiciuile dintre state. Apoi, statele naţionale se preocupau fiecare de consolidarea unităţii interne, coerenţelor sociale, economice şi culturale, în scopul acestei consolidări, prioritare fiind măsurile ce au tins să împingă fracturile interne către margini, către frontiere.

Originile fenomenului transfrontalier în Europa Centrală diferă de cele întâlnite în Europa Occidentală, unde au existat frontiere durabile precum cele dintre Spania şi Portugalia, dintre Franţa şi Spania sau dintre Suedia şi Norvegia. Fâşia mediană a continentului european a cunoscut modificări repetate ale frontierelor, evoluţia-i fiind ca un spaţiu tampon cu structură internă în permanentă schimbare.