Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene

(Consiliul de Ministri)

Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, rivalizând în acest domeniu poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Instituţiile sale au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre, prin administrarea diverselor politici şi strategii comune iniţiate de acestea. Spre deosebire însă de secre¬tariatele altor organizaţii internaţionale, instituţiile Uniunii au şi autoritatea legală de a crea şi gestiona diverse activităţi rezervate de obicei statelor, precum şi de a emite acte cu caracter obligatoriu a căror nerespectare poate impune sancţiuni reale.

Consiliului UE (Consiliul de Miniştri) este organul de decizie cel mai important al CE. Acesta decide cu privire la legile propuse de Comisie, în colaborare cu Parlamentul European. Astfel au fost luate deciziile în cadrul Comunităţii încă de la început. Ceea ce s-a schimbat însă este ponderea relativă a celor trei organe.

Reprezentanţii a şase state semnau în 1951 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului, prin care era creată o structură supranaţională (Înalta Autoritate) ce avea rolul de a gestiona independent anumite sectoare economice, precum cele ale producţiei de cărbune şi oţel ale mai multor state.

Dincolo de reprezentarea naţională în cadrul Înaltei Autorităţi şi de numirea de către guvernele statelor membre a reprezentanţilor în Adunarea Comună (organism ce avea rolul de a supraveghea activitatea Înaltei Autorităţi), exista o instituţie - esenţială în procesul decizional - care respecta logica interguvernamentală, diminuând astfel caracterul supranaţional al CECO.

Această instituţie era Consiliul Special de Miniştri, responsabil, din partea statelor membre, cu monitorizarea activităţii Înaltei Autorităţi. Totuşi atribuţiile sale nu erau atât de importante in acest sens cum aveau să fie cele ale Consiliilor de Miniştri ale celor două organizaţii create în 1958 prin Tratatele de la Roma - Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Când cele trei Consilii de Miniştri au fuzionat în 1967 pentru a deveni Consiliul de Miniştri al Comunităţilor Europene (cunoscut şi drept Consiliul Comunităţilor Europene), competenţele noii structuri au fost consolidate, astfel încât componenta interguvernamentală a Comunităţilor a devenit tot mai evidentă. Situaţia nu s-a schimbat nici după 1993, când, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, această instituţie va fi denumită Consiliul Uniunii Europene, ea rămânând principalul organism decizional al Uniunii Europene pentru activitatea obişnuită a organizaţiei. Astfel, printre atribuţiile sale se numără adoptarea legislaţiei comunitare, coordonarea politicii economice a statelor membre, încheierea de acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale (după ce au fost negociate de Comisia Europeană), aprobarea bugetului Uniunii Europene împreună cu Parlamentul European, adoptarea deciziilor cu privire la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), coordonarea activităţilor statelor membre şi cooperarea între instanţele judiciare şi forţele naţionale de poliţie. Trebuie remarcat însă faptul că, în ciuda numelui, această structură nu reprezintă o simplă reuniune a miniştrilor statelor membre. De fapt, există trei dimensiuni diferite de organizare ce definesc instituţia.