Servicii Publice

Orice intreprindere, organizaţie sau instituţie trebuie sa aibă în vedere o politică de comunicare globală – un proiect de comunicare – care să preia, in linii mari, caracteristicile proiectului de întreprindere, anumite valori-pivot care urmează să fie promovate atât în faţa diverselor publicuri interne, cât şi pe scena publică, în faţa publicurilor externe. Proiectul de comunicare ca şi politica de comunicare se elaborează şi se adoptă în zona leaderschip-ului. Printre deciziile cu caracter strategic pe care le iau decidenţii într-o organizaţie se află şi deciziile relative la activităţile de comunicare şi de trasare a unui proiect de întreprindere.

Pentru realizarea proiectului de întreprindere, decidentii adoptă o filosofie de gestionare care încurajează creativitatea, calitatea, mobilizarea resurselor umane şi asigurarea promovării valorilor de bază care caracterizează cultura oficială a organizaţiei şi o politică de comunicare globală care vizeaza publicul intern si extern, încurajeaza exprimarea opiniilor, marcând dinamica organizaţiei şi raporturile sale cu diferite segmente ale mediului înconjurător.

Politica globala de comunicare exprimă valorile pivot ale organizaţiei pe care aceasta le promovează atât faţă de publicul intern, cât şi faţă de publicul extern. Ea îsi propune un ansamblu de obiective pe care organizaţia doreşte să le atingă în materie de comunicare.

Politica de comunicare exprimă voinţa organizaţiei de a obţine o anumită uniformitate în planul atitudinilor si practicilor într-o organizaţie. Într-o organizaţie în care nu există o politică de comunicare, fiecare angajat poate avea propria sa politică de comunicare, care poate fi opusă altor actori ai organizaţiei cu care ei vin in contact.

Le Boeuf si Mucchielli propun o definiţie a proiectului de întreprindere care ilustrează relaţia strânsă dintre acesta şi politica de comunicare globală: “Proiectul de întreprindere este un act de management care constă în definirea şi punerea în practică a unei strategii de comunicare destinate să motiveze ansamblul personalului recentrându-l pe un obiectiv comun pentru a contribui astfel la dezvoltarea întreprinderii şi la satisfacţia personalului si a clienţilor.”Politica de comunicare trebuie să fie coerentă în raport cu contextul şi cu obiectivele organizaţiei în ansamblul lor.

Obiectivele comunicării trebuie să se grefeze pe obiectivele instituţionale ale întreprinderii. Ele trebuie determinate luând în considerare diversele aspecte ale imaginii sau identităţii organizaţiei, trebuie să gereze relaţia dintre identitate si imagine, între ceea ce este , ceea ce crede că este şi ceea ce vrea să fie o organizaţie.

Comunicarea globală pleacă de la un principiu de bază extrem de clar: într-o întreprindere, totul comunică. Fiecare expresie de comunicare trebuie considerată ca un element vital al identităţii şi personalităţii întreprinderii.

Comunicarea globală a semnificat, pentru diverşi specialişti, accepţiuni mai mult sau mai puţin apropiate.Astfel unii autori au prezentat-o ca”… îmbinare a două tehnici: publicitate şi relaţii publice”. Alţi autori au prezentat-o ca fiind ”… reuniunea mai multor societăţi specializate, fiecare într-o disciplină de comunicare, animate de un coordonator central”.

Pentru profesionişti, emergenţa în comunicarea globală, marchează instituţionalizarea comunicării la nivel macro-socio-economic, în urma căreia se defineşte nu numai un angajament etic ci şi, în primul rând, o nouă meserie: specialistul în comunicare globală.

La nivelul unei organizaţii putem vorbi de două mari tipuri de comunicare: comunicarea externă şi comunicarea internă.

Comunicarea externă, impune efortul spre dezvoltarea deprinderilor de comunicare managerială între culturi organizaţionale şi naţionale diferite.

Comunicarea internă era privită ca fiind strict fluxul de informaţii menit să rezolve activităţile curente ale organizaţiei.

Pe scurt şi mai puţin teoretic, comunicarea internă se referă la fluxul de informaţii din cadrul unei organizaţii, care permite echipei interne să performeze la cele mai înalte standarde. Strategia de comunicare internă îţi propune mai întâi obiective.

Următorul pas este să-şi stabilească instrumentele de comunicare - datele de tip tactic, care au în vedere specificul organizaţiei, dimensiunea, stilul oamenilor şi cel general formal-informal.

Un alt element important al politicii de comunicare internă îl constituie comunicarea dintre salariaţii şi managementul superior al instituţiei.

Cât priveşte tendinţa comunicării interne la momentul actual, discuţiile “face to face” câştigă teren în tot mai multe organizaţii. Comunicarea internă este la fel de importantă ca şi comunicarea cu clienţii: comunicarea internă de succes este cheia atingerii obiectivelor companiei.

Valorile umane ale comunicării globale au trei dimensiuni: o dimensiune profesională, o dimensiune psihologică şi o dimensiune culturală.

Pentru fiecare dintre noi, comunicarea globală presupune şi implică, prioritar:

- responsabilitate;

- maturitate psihologică (toată lumea are dreptul la erori, dar nimeni nu are dreptul să le ascundă sau să încerce să le justifice);

- curiozitatea spiritului (denotată de dorinţa de a “sfredeli“ mereu, cu caracter de continuitate, prezentul şi, mai ales, viitorul);

- competenţă şi deontologie profesională.

O campanie bună de relaţii publice este cea care ştie cum să fie bună atunci când nimeni nu o conştientizează. O campanie de relaţii publice nu trebuie să fie bună o dată sau de două ori ci întotdeauna.

Comunicarea trebuie să aibă loc fără încetare şi prin orice mijloace.Comunicarea trebuie să funcţioneze la nivel emoţional mai degrabă decât intelectual.Esenţial este să conştientizăm şi să înţelegem faptul că o comunicare globală eficientă depinde de aportul comunicativ al fiecăruia dintre noi, de rolul pe care reuşim să ni-l asumăm în amplul, complexul şi dificilul proces al dialogului cu semenii noştri.

Administraţia publică este cea care exercită puterea publică în condiţiile strictei respectări a prevederilor Constituţiei şi a legilor, în calitatea sa de intermediar între stat şi societatea civilă cu scopul de a satisface interesele generale şi locale ale colectivităţilor umane, printr-un ansamblu de activităţi organizate şi autorizate, numite servicii publice.

Pentru a afla nevoile sociale pe care trebuie să le satisfacă, administraţia trebuie să comunice cu cetăţenii.

Pentru cei mai mulţi oameni, cel mai important contact pe care îl au cu administraţia publică se realizează prin intermediul compartimentelor specializate care oferă diferite tipuri de informaţii importante pentru viaţa lor, pentru conducerea afacerilor sau problemelor lor personale.