Regionalizare și Globalizare - Avantaje și Dezavantaje

Acceptând ideea că orice comunitate (locală) se configurează şi spaţial, că printr-o

structură spaţio-temporală să-şi poată păstra caracteristicile definitorii, avem explicaţia

faptului de ce, începând cu anii ΄60 ai secolului trecut, regionalismul/regionalizarea a

devenit o temă disputată şi abordată de către o serie de discipline(regionalismul ca temă

prioritară a dezbaterilor politice, poate fi considerat un fel de barometru politic). Spaţiul

post-totalitar prezintă, cum se întâmplă în foarte multe împrejurări şi cazuri legate de

tranziţia pe care o parcurge, simptome acute privind abordarea temei, în primul rând

datorită încărcăturii istorice pe care conceptul regionalist o are de integrat în cele mai

diverse interpretări (actualmente lumea globalizată).

Abordarea politică poate avea în subsidiar latura ideologică şi, în continuarea acesteia,

cea cultural-tradiţională, adică cea identitară. Abordarea administrativă ne conduce spre

cea juridico-legislativă cu aspecte ce vizează şi o istorie locală a instituţiilor publice.

Abordarea economică nu poate eluda şi nu poate fi desprinsă de analiza unor aspecte

sociale, de la cele demografice până la cele ale reţelelor de comunicare. Aceste abordări

ce-şi propun respectarea anumitor limite disciplinare, pot şi trebuie completate cu cele

datorate anumitor procese generale ale prezentului : unificarea şi integrarea europeană,

problemele fundamentalismului şi ale unor religii de stat sau, nu în ultimul rând, de

fenomenele legate de sărăcie şi de migraţionismul economic. În aceste condiţii, ne place

sau nu ne place, statul trebuie să intervină cu resurse financiare însemnate pentru

combaterea sărăciei şi reducerea dezechilibrelor, cu măsuri concrete împotriva

injustiţiei şi polarizării între bogaţi şi săraci care s-a accentuat şi în România. Reducerea

decalajelor, dezvoltarea armonioasă presupun, în principal, programe noi, surse

financiare suplimentare şi oameni noi pentru implementarea programelor de dezvoltare

regională.

În acest sens o politică regională ancorată în realitatea românească cu instituţii noi şi

sănătoase, poate aduce un suflu nou pe linia convergenţei noastre către Uniunea

Europeană.

Devine imperativă operaţionalizarea unor elemente legate de unitate/diversitate, trenduri

economice şi caracteristici geografico – spaţiale, care, fiecare în parte şi toate la un loc,

(re)dau complexitatea regionalismului.

Regionalismul devine, intr-o serie de ţări din zonă, o piatră de încercare atât sub aspect

teoretic cât şi practic, dar nu din cauza complexităţii evocate. Regionalismul scoate la

iveală din zona gri a conştiinţei cotidiene, uneori cu un contur destul de puternic,

momente şi procese cultural-identitare, cu o încărcătură emoţională extraordinară, din

care motiv o serie de dezbateri pe această temă se sting înainte de a se configura.

Politica regională poate fi apreciată şi din perspectiva utilizării de către autorităţile

publice centrale şi locale, a resurselor de care dispun; combinaţii de instrumente de

politică economică şi financiară în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri de

muncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume. Asemenea

instrumente de politică economică acoperă o plajă largă, de la cele cu caracter general ca

de pildă, cadrul legal destinat să susţină dezvoltarea, reglementările economice ale unor

măsuri specifice, ca de exemplu, ajutorul de stat acordat firmelor, cu scopul de a stimula

investiţiile sau de a susţine proiecte de restructurare.

Ajutoarele de stat reprezintă un instrument de tradiţie în Europa cu rol decisiv pentru

reducerea decalajelor, un echipament de intervenţie al decidenţilor politici de oriunde,

inclusiv în cele 25 state membre ale U.E.

Cel mai recent Raport al Comisiei pe acest subiect, State Aid Survey, arată că în perioada

1995-1999, ajutorul regional ( care reprezintă ajutor public acordat firmelor din

consideraţii legate de politica regională) reprezintă circa 57% din ajutorul total acordat în

U.E.

În concepţia legiuitorului român, obiectivele politicii de dezvoltare regională, care se

materializează în ajutoare de stat, se localizează în următoarele direcţii fundamentale :

- diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării

echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor

defavorizate ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice

precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

- pregatirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în

structurile UE şi de acces la Fondurile structurale şi la Fondul de coeziune ale Uniunii

Europene;

- corelarea politicilor şi a activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul

regiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, în

scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi a dezvoltării culturale a acestora;

- stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei

transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de

dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea

economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes

comun, în conformitate cu acordurile la care România este parte.

Dezechilibrele economice şi sociale moştenite de la sistemul centralizat – planificat (de comandă) s-au agravat în perioada tranziţiei spre economia de piaţă funcţională, până în

2000; în aceste condiţii a apărut necesară articularea într-un cadru propice a susţinerii

dezvoltării regionale. Cu un P.I.B. pe cap de locuitor de numai 23-24% din media U.E. şi

cu o rată a şomajului de cca 7% România are nevoie astăzi de o dezvoltare regională şi

ajutoare de stat în volum crescând.

În contextul pregătirilor pentru aderare în 2007 (cap. 21 – Dezvoltare Regională şi

Coordonarea instrumentelor structurale fiind închis în mod provizoriu în septembrie

2004), într-o ţară în care nu există o tradiţie consolidată în domeniul dezvoltării

regionale şi cu resurse limitate pentru intervenţii structurale, atât de necesare, Legea

nr.315/28 iunie 2004 reprezintă un progres deosebit de important.

În această lege sunt stabilite în mod clar obiectivele, competenţele, instrumentele

specifice pentru dezvoltarea regională şi cadrul instituţional viabil care se aplică din 29

septembrie 2004.

Principiile de bază ale legii sunt subsidiaritatea, descentralizarea şi parteneriatul. În

capitolul II al legii sunt prezentate regiunile de dezvoltare în concordanţă cu obiectivele

de coeziune economică şi socială, pentru care Institutul European din România a

efectuat studii de impact.