Raportul dintre Legislativ și Executiv

România este o republicã semiprezidenţială, iar printre caracteristicile sale democratice întâlnim pluripartidismul, separarea şi controlul reciproc al puterilor în stat, economia de piaţã şi respectarea drepturilor omului.

Totuşi, pentru a crea un regim moderat, principiul separaţiei puterilor în stat este necesar, nu însă şi suficient.

Implicaţiile modului în care este conceput raportul legislativ - executiv sunt multiple, complexe şi depăşesc sfera politicului. Aspectul esenţial în raportul dintre cele două puteri ţine de controlul legislativului asupra executivului, iar reglementarea de jure a acestuia, precum şi modul în care este exercitat de facto afectează funcţionarea întregului sistem politic şi tot ceea ce înseamna statul de drept şi domnia legii

Puterile legislativă şi executivă trebuie să fie nu numai clar divizate pentru a evita cumulul de funcţii, ci şi combinate între ele în mod judicios, prin intermediul unui sistem de contraputeri, checks and balances, care asigură în final echilibrul balanţei politice

Aşa cum este precizat în art. 61, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri , şi Camera Deputaţilor, cu 314 membri Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta

Diferenţa dintre atributele celor două camere este micã, o lege trebuind să fie votată de ambele camere pentru a putea fi promulgată. În articolul 75, Constituţia României defineşte situaţiile în care Camera Deputaţilor este prima cameră sesizată, şi astfel cea care are decizia finală în caz de divergenţe. Senatul este prima cameră sesizată în toate celalte situaţii. Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun spre dezbatere primei camere sesizate, care trebuie să se pronunţe într-un termen de 45 de zile altfel proiectul este considerat adoptat. După adoptarea sau respingerea proiectului sau a propunerii legislative cealaltă Cameră decide definitiv, iar dacă aceasta este de acord, propunerea este adoptată, altfel este rolul primei camere sesizate de a da o decizie definitivă.

Pentru aprecierea activităţii executivului şi a modului cum se desfăşoară şi cum se concretizează relaţia dintre acesta şi Parlament este importantă latura controlului parlamentar de care ţin întrebările, interpelările şi informările parlamentare.

Definiţiile date în Regulamentul Camerei Deputaţilor sună aşa:

„Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată” (art.165 alin.2).

„Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice Camera poate acorda un nou termen”(art.173 alin.2).

Una dintre problemele esenţiale legate de procedura interpelărilor şi întrebărilor, care a suscitat dezbateri aprinse şi cu ocazia revizuirii Constituţiei, se referă la primirea răspunsurilor. Obligativitatea miniştrilor de a veni la tribuna Parlamentului şi de a răspunde direct şi personal interpelărilor pe care le primesc ar putea reprezenta un factor important în realizarea unui control parlamentar mai eficient asupra Guvernului şi s-ar încadra, de fapt, în sfera răspunderii politice a executivului în faţa forului legislativ. Practica a arătat cât de mare este riscul ca nişte instrumente parlamentare consacrate în democraţiile consolidate şi care ar putea influenţa activitatea Guvernului (cum sunt interpelările şi întrebările) să cadă în derizoriu. Absenţa miniştrilor care preferă să-şi delege secretarii de stat sau chiar directorii şi consilierii pentru a răspunde parlamentarilor împiedică, de fapt, exercitarea controlului parlamentar asupra Guvernului. Răspunderea politică aparţine titula¬rilor diferitelor portofolii, iar delegarea atribuţiilor către executanţi, către funcţionari cu putere de decizie limitată este ilegitimă politic, însemnând, de fapt, eludarea controlului parlamentar. Textul de lege destul de ambiguu permite miniştrilor să nu vină personal la tribuna Parlamentului, ceea ce face ca performanţa forului legislativ în exercitarea funcţiei de control asupra executivului să aibă de suferit. Cu alte cuvinte, aceasta ar depinde de "dispoziţia" şi de voinţa politică a guvernanţilor de a se lăsa "controlaţi" şi de a răspunde la solicitările parlamentarilor