Politica în Domeniul Migrației în Uniunea Europeană

Istoric.

Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însã a înregistrat schimbãri şi a cãpãtat noi forme. Procesele migratorii se desfãşoarã simultan şi sunt în creştere în multe ţãri ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluţii ar putea fi apariţia societãţilor multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetãeniei sau statului naţional. Cele mai multe dintre ţãrile dezvoltate au devenit societãţi diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încã la acest nivel s-au orientat decisiv în aceastã direcţie (Massey, 1993).

O caracteristicã importantã a populaţiei este deplasarea dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumãtate de secol, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Declaraţia stipuleazã în Articolul 13: „Oricine are dreptul sã se deplaseze liber şi sã-şi stabileascã reşedinţa pe teritoriul oricãrui stat” şi „Oricine are dreptul sã pãrãseascã o ţarã, inclusiv cea de origine, şi sã se întoarcã în ţara sa”.

Pentru cetãţenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulaţie a lucrãtorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacã reglementãrile iniţiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrãtorilor şi Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidenţã al lucrãtorilor şi membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfãşurau o activitate economicã, Actul Unic Euro- pean a extins dreptul de rezidenţã la toţi cetăţenii statelor membre, independent de desfãşurarea unei activităţi economice (Schulte, 1998). Totul a inceput de la Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãþii Economice Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a persoanelor între cele şase state fondatoare.

Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creştere importantã a migraţiei în interiorul Comunitãţii, datoratã în mare parte numãrului important de lucrãtori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre

Tratatul de la Amsterdam reprezintă etapa în care iniţiativele de cooperare la nivel european în privinţa justiţiei, libertăţii şi securităţii au devenit subiect al legislatiei comunitare, ce include politicile privind acordarea vizelor, condiţiile de eliberare a permisului de rezidenţă pentru imigranţi, azilul, etc. Din această etapă putem spune că eforturile comunităţii europene dobândesc rezultate palpabile în privinţa politicilor imigraţiei si azilului. Astfel, Consiliul European de la Tampere (1999) a decis crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie în UE, cu un program de acţiune ce fusese aprobat la Consiliul de la Viena (1998). Programul adoptat la Consiliul de la Tampere a introdus patru direcţii în politica privind migraţia : un sistem european comun privind azilul, o politică a migraţiei legale şi a integrării cetăţenilor din ţările ce nu sunt membre UE, lupta împotriva imigraţiei ilegale şi cooperarea cu ţările de origine şi de tranzit. Următorul moment important a fost „Programul Haga” ce a adus un nou suflu agendei UE în privinţa politicii imigraţiei şi azilului,, punând bazele unei politici comune în privinţa imigraţiei şi azilului, având drept instrument un plan multianual până în 2009.

În urma unui studiu derulat de Comisie în iunie 2000, a fost prezentată o Comunicare în acelaşi an (noiembrie 2000) în privinţa politicii comunitare a migraţiei, având meritul de a apropia statutul legal al cetăţenilor statelor terţe de statutul cetăţenilor statelor membre UE, ceea ce presupune tratament egal şi promovarea diversităţii. Putem lua drept referinţă în acest sens şi Directiva 2000/43/EC5, care subliniază principiul tratamentului egal între persoane indiferent de rasă sau origine etnică. O altă Directivă, 2000/78/EC6 merită menţionată în acest context, deoarece prevede tratamentul egal în termeni de angajare şi condiţii de muncă, creată cu scopul de a combate discriminarea bazată pe varstă, sex sau religie.

Putem spune totuşi că bazele unei politici comune în privinţa migraţiei au fost puse în 1986, odată cu Actul Unic European, sau chiar din perioada anterioară, din 1985, când guvernele Germaniei, Franţei şi Ţărilor de Jos au semnat Tratatul Schengen, ce stabilea proceduri comune privind imigraţia în statele semnatare. A urmat apoi în 1992 Tratatul de la Maastricht, prin care au fost creaţi cei trei piloni, al treilea fiind dedicat Justiţiei şi Afacerilor Interne. În acest ultim cadru, principalele preocupări au vizat politica azilului, regulile privind traversarea frontierelor comune externe şi politica imigraţiei. Deşi al treilea pilon este unul interguvernamental, ce inseamnă că acordurile trebuie adoptate pe baza votului unanim, UE a menţionat în Tratat că anumite decizii pot fi transferate în pilonul Comunităţilor Europene, model de decizie supranaţională unde deciziile se iau pe baza votului majoritar. Acest aspect a creat speranţa că poate fi atins obiectivul unei politici comune în viitor. Odată cu Tratatul de la Amsterdam politica migraţiei şi azilului a devenit una dintre principalele politici ale UE, ce a intrat sub incidenţa responsabilităţii comune.