Istoric. Migratia a existat de la inceputurile omenirii. Fenomenul nu a incetat in timp, insa a inregistrat schimbari si a capatat noi forme. Procesele migratorii se desfasoara simultan si sunt in crestere in multe tari ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evolutii ar putea fi aparitia societatilor multiculturale, tinzand spre noi concepte ale cetaeniei sau statului national. Cele mai multe dintre tarile dezvoltate au devenit societati diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns inca la acest nivel s-au orientat decisiv in aceasta directie (Massey, 1993). O caracteristica importanta a populatiei este deplasarea dintr-un loc in altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumatate de secol, prin adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Declaratia stipuleaza in Articolul 13: ,,Oricine are dreptul sa se deplaseze liber si sa-si stabileasca resedinta pe teritoriul oricarui stat" si ,,Oricine are dreptul sa paraseasca o tara, inclusiv cea de origine, si sa se intoarca in tara sa". Pentru cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulatie a lucratorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute in cadrul comunitar. Daca reglementarile initiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulatie a lucratorilor si Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidenta al lucratorilor si membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfasurau o activitate economica, Actul Unic Euro- pean a extins dreptul de rezidenta la toti cetatenii statelor membre, independent de desfasurarea unei activitati economice (Schulte, 1998). Totul a inceput de la Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitathii Economice Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulatii a persoanelor intre cele sase state fondatoare. Ca urmare, in anii '60 s-a inregistrat o crestere importanta a migratiei in interiorul Comunitatii, datorata in mare parte numarului important de lucratori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre Tratatul de la Amsterdam reprezinta etapa in care initiativele de cooperare la nivel european in privinta justitiei, libertatii si securitatii au devenit subiect al legislatiei comunitare, ce include politicile privind acordarea vizelor, conditiile de eliberare a permisului de rezidenta pentru imigranti, azilul, etc. Din aceasta etapa putem spune ca eforturile comunitatii europene dobandesc rezultate palpabile in privinta politicilor imigratiei si azilului. Astfel, Consiliul European de la Tampere (1999) a decis crearea unei zone de libertate, securitate si justitie in UE, cu un program de actiune ce fusese aprobat la Consiliul de la Viena (1998). Programul adoptat la Consiliul de la Tampere a introdus patru directii in politica privind migratia : un sistem european comun privind azilul, o politica a migratiei legale si a integrarii cetatenilor din tarile ce nu sunt membre UE, lupta impotriva imigratiei ilegale si cooperarea cu tarile de origine si de tranzit. Urmatorul moment important a fost ,,Programul Haga" ce a adus un nou suflu agendei UE in privinta politicii imigratiei si azilului,, punand bazele unei politici comune in privinta imigratiei si azilului, avand drept instrument un plan multianual pana in 2009. In urma unui studiu derulat de Comisie in iunie 2000, a fost prezentata o Comunicare in acelasi an (noiembrie 2000) in privinta politicii comunitare a migratiei, avand meritul de a apropia statutul legal al cetatenilor statelor terte de statutul cetatenilor statelor membre UE, ceea ce presupune tratament egal si promovarea diversitatii. Putem lua drept referinta in acest sens si Directiva 2000/43/EC5, care subliniaza principiul tratamentului egal intre persoane indiferent de rasa sau origine etnica. O alta Directiva, 2000/78/EC6 merita mentionata in acest context, deoarece prevede tratamentul egal in termeni de angajare si conditii de munca, creata cu scopul de a combate discriminarea bazata pe varsta, sex sau religie. Putem spune totusi ca bazele unei politici comune in privinta migratiei au fost puse in 1986, odata cu Actul Unic European, sau chiar din perioada anterioara, din 1985, cand guvernele Germaniei, Frantei si Tarilor de Jos au semnat Tratatul Schengen, ce stabilea proceduri comune privind imigratia in statele semnatare. A urmat apoi in 1992 Tratatul de la Maastricht, prin care au fost creati cei trei piloni, al treilea fiind dedicat Justitiei si Afacerilor Interne. In acest ultim cadru, principalele preocupari au vizat politica azilului, regulile privind traversarea frontierelor comune externe si politica imigratiei. Desi al treilea pilon este unul interguvernamental, ce inseamna ca acordurile trebuie adoptate pe baza votului unanim, UE a mentionat in Tratat ca anumite decizii pot fi transferate in pilonul Comunitatilor Europene, model de decizie supranationala unde deciziile se iau pe baza votului majoritar. Acest aspect a creat speranta ca poate fi atins obiectivul unei politici comune in viitor. Odata cu Tratatul de la Amsterdam politica migratiei si azilului a devenit una dintre principalele politici ale UE, ce a intrat sub incidenta responsabilitatii comune.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).