Planificarea Strategică

Capitolul I.

Planificarea strategică

1.1 Noţiuni despre strategie şi planificarea ei

Managementul este ansamblul tehnicilor de organizare şi administrare, de previzionare şi modernizare a structurilor organizaţionale, acceptând noile provocări privind competitivitatea, reglementările, exigenţele sociale, nevoile multiple ale utilizatorilor, restricţiile cu privire la mijloace.

Noţiunea de strategie poate fi regăsită încă din antichitate. Astfel, iniţial se referea la rolul unui general, pentru că în timpul lui Pericle să se refere la calităţile oratorice ale unui comandant.

În timpul lui Alexandru Macedon, strategia se referea la activitatea unui general de a-şi desfăşura de o asemenea manieră forţele încât să cucerească duşmanul şi să creeze un sistem global de guvernare.

Din domeniul militar, strategia a fost preluată în deceniul 6 al secolului trecut în domeniul economic şi social. Motivele preluării strategiei au fost diferite în funcţie de tipul organizaţiei ce le-a adoptat. Pentru instituţiile publice, stimulentul principal l-a constituit necesitatea creşterii funcţionalităţii şi a performanţelor

Primul specialist ce a încercat să definească strategia a fost Alfred Chandler. Din păcate, abordarea acestuia avea o mare lipsă: confunda strategia cu procesul de planificare a acesteia.

Un alt mare specialist, Igor Ansoff, este cel care a popularizat conceptul, introducând pentru prima oară noţiuni precum domeniu, produs, piaţă, sinergie, vector de creştere şi avantaj competitiv.

Un rol major în domeniul implementării strategiilor l-a avut şi acţiunea marilor cabinete de consultanţă din SUA (BCG, ADL, McKinsey).

Un alt specialist, Henry Mintzberg, identifică 10 şcoli de gândire strategică şi defineşte strategia din mai multe puncte de vedere, ca:

- un plan de acţiune

- o strategie de păcălire a unui adversar

- model de comportament

- poziţionare

- perspectivă

Strategia reprezintă ansamblul obiectivelor majore ale unei organizaţii pe termen lung împreună cu modalităţile de realizare a acestora şi resursele necesare în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei.

Planificarea strategică reprezintă o disciplină ştiinţifică relativ recentă care vizează ansamblul acţiunilor prin care se previzionează activităţile unei organizaţii în vederea atingerii obiectivelor. Necesitatea planificării strategice decurge din :

2. influenţa factorilor şi variabilelor de mediu. Se constată inclusiv în cazul organizaţiilor publice ascendente impactului mediului asupra acestora sub forma aşa-numitei turbulenţe contextuale.

3. reacţia pe care organizaţia şi subdiviziunile acesteia o are la influenţa mediului (de ex: modificările apărute în modul de utilizare a subsistemelor manageriale, reacţia angajaţilor sau a unor compartimente la schimbare)

4. necesitatea obţinerii printr-o planificare riguroasă a unui spor de funcţionalitate şi a unor performanţe superioare.

1.2. Procesul de planificare strategică

Planificarea strategică reprezintă un proces raţional care poate (şi ar trebui) să fie utilizat şi modificat de managerii din toate tipurile de organizaţii Pe fondul existenţei unor discrepanţe între modelele create de diferiţi practicieni sau teoreticieni, figura următoare oferă o imagine a componentelor procesului planificării strategice, care poate fi împărţit în trei etape generale şi opt paşi.

 Fundamentarea

Atunci când încep procesul de planificare strategică, managerii trebuie să stabilească fundamentul pe baza cărora se vor desfăşura celelalte procese manageriale. Principala temelie o constituie stabilirea viziunii, a direcţiei pe care se va orienta organizaţia. Obiectivele finale ale organizaţiei trebuie exprimate în mod clar şi cuprinse într-o declaraţie a misiunii organizaţiei, care trebuie să ţină cont atât de valorile conducerii, cât şi de nevoile angajaţilor, clienţilor sau consumatorilor.